248 raspunsuri la acest subiect

[lavi02]

Buflea, nu stiu ce sa zic, eu le-am experimentat pe amandoua: mama a facut un stop cardiac stand cu noi de vorba, relaxata, intinsa pe canapea dupa masa. Au dus-o la spital, resuscitat-o, inima a repornit dar creierul apucase sa moara. A mai "trait" in coma profunda 5 zile. A fost extraordinar de socant pentru noi. Pentru ea a fost usor, probabil doar cateva secunde-minute in care si-a dat seama ce se intampla.

Tata a suferit 4 luni cu cancerul si operatii care nu i se mai vindecau din cauza metastazelor de pe ficat. Am suferit si noi (eu si sora mea) foarte mult in cele 4 luni, tot prevedeam momentul cumplit, parca il tot traiam in avans. Pana la urma, dupa, a fost o oarecare usurare ca totul s-a terminat.

Dar dupa amandoi mi-a luat cam 1 an sa-mi revin total, sa ma pot bucura din nou de viata. Chiar daca ziua ma luam cu viata, noaptea ii visam, visam diverse legate de boala, spital, samd.

Editat de lavi02, 12 noiembrie 2014 - 00:28 .

[AdiS]

Ce ma bucura este ca pot discuta foarte deschis cu fratele meu, care trece si el prin aceleasi dileme, de genul: "sa deschid subiectul, sau nu? daca-l deschid, poate il tulbur iar, daca nu-l deschid, poate crede ca nu-mi pasa", si altele in genul asta...

 

Stii, pentru cei din afara e oarecum mai simplu: relatia este de one-to-one. Adica tu/el in relatie cu tata. Dar daca te gandesti din perspectiva lui, la el este o relatie de one-to-many. El ar trebui sa vorbeasca despre boala lui cu toti, pe cand ceilalti doar o data. Nu e corect pentru el sa faca asta, sa invarta mereu subiectul cu fiecare, sa repete lucruri de care poate s-a plictisit, sa si le tot aminteasca despre boala. Cam asta ar fi. 

Parerea mea este sa il lasi pe el sa deschida discutia,

 

In rest ocupati-va / discutati lucruri practice: cum cine merge cu el la spital, cand/ora. Preluati cat mai mult. Ce a mai zis doctorul, ca la orice alta boala, sa invatati sa traiti cu ea.

 

----

 

Imi amintesc cu lacrimi in ochi cat de singura era mama in fata bolii in ultima parte. Noi incercam sa o ajutam cat mai mult dar ea era cea care dadea piept cu ea. Eram neputinciosi.

[lavi02]

Da. Cat de greu e pentru cei din jur, e nimic in comparatie cu cat de greu e pentru omul insusi.

Editat de lavi02, 12 noiembrie 2014 - 00:26 .

[mihaela_s]

Când moare parintele sfasiat de cancer stii, ai acolo in creier si suflet ca se va duce, pe undeva iti doresti sa se ducă, sa fie mai bine pentru el. Si pentru tine. E o ușurare si o durere cand moare. Eu i-am zis in ultimele clipe cat de mult il iubesc, era senin, i-au curs lacrimile, stia ca moare deși nu mai putea vb.

Cand moare parintele brusc, e ca si cand te-ar lovi un zid puternic. Iar psihic, nu pot descrie. Acum ca o fi diferit de cum simte fiecare...o fi. Eu am scris cum am simțit eu. Si sotul meu, ca ai lui părinți au murit așa. Si de la niciunul nu si-a luat rămas bun. A rămas cu durerea asta.

[BlackCat4evR]

Avem rezultatele de la ultimul CT. Par incurajatoare. Oncologul era incantat de felul "neasteptat de bun" in care a evoluat. Cu toate astea, chirurgul decide dac ail poate ajuta interventia sau nu. Formatiunea peritoneala care a reprezentat motivul ingrijorarii se pare ca nu era metastaza. Nu stiu sigur. Oricum, tata se poarta de parca a luat o dusca zdravana de aer curat...

[ralualexandrei]

Doamne ajuta!Ma bucur pt el si pt tine.

 

Si mie mi-au murit ambii parinti si nu am vorbit cu nimeni pana acum ,in detaliu despre ceea ce simt sau am simtit si nu o voi face nici acum pt ca astazi este o zi a sperantei pe care ma rog sa nu ti-o intunece nimeni si nimic.

[CorinaDani]

black, in lupta cu boala asta conteaza enorm si psihicul.

ma bucur ca rezultatele sunt incurajatoare.

[andacos]

Si eu ma bcuur tare pentru rezultatele incurajatoare.

 

Cu Dumnezeu inainte!

[dianama]

Curaj Black!

[BlackCat4evR]

In ultima perioada (de cand o am pe fie-mea) am analizat relatiile cu parintii mei. Cu mama am vorbit despre relatia ei cu bunicii si despre cum a fost cand a murit bunica. Mama mea e marcata de faptul ca bunica mea a murit fara sa-i spuna nimic. Ma intreba ca un copil: "Oare ea chiar nu a avut nimic sa-mi spuna?". Bunica a murit de cancer la san, stia ce are dar a ascuns de familie pana cu doua saptamani inainte sa moara. A mers pe picioare la spital si cand a fost sa moara s-a intors cu spatele la ei si a murit singura, fara Adio, fara nimic... Tata e suparat ca mama lui nu a fost de acord cu extirparea vaginului care era si el afectat de cancer, pe motiv ca "ea are barbat". A facut numai extirparea uterului, dar nu a ajutat-o mare lucru. Nu cred ca a iertat-o nici pe ea, nici pe el. O colega imi povesteste ca ea cand a iesit din operatie (tot cancer de san) nu a vrut sa-si vada fiica pentru ca nu ar fi vrut ca cea mica sa o vada in postura respectiva, si ca fiica ei, desi au o relatie excelenta, nu a iertat-o niciodata.

Toate povestile astea ma fac sa-mi dau seama ce dinamica ciudata au relatiile astea parinti-copii si cat de usor e sa le strici daca nu vezi decat un punct de vedere.... Si cat de puternice sunt!  Imi dau seama ca parintii nu mor. Ei raman cu tine, nu pleaca din viata ta, imi povestesc diverse persoane ca inca se sfatuiesc cu parintii lor, imaginandu-si dialoguri, reactii, priviri... E ca si cum nu s-au dus doar ca in locul lor e dorul ala mare, care pare ca nu trece deloc...

Editat de BlackCat4evR, 15 noiembrie 2014 - 14:24 .