Eu tip cateodata la copil, de cand e in perioada de "nu", la orice ii spun raspunde nu. Cel mai greu este sa plecam diminetile de acasa, si culmea, nu atunci cand plecam devreme ca eu lucrez, ci in zilele in care eu nu lucrez si el merge la gradinita. Imi pierd rabdarea si tip la el. Imediat dupa ma copleseste sentimentul ala de care spunea Tora, de vina amestecata cu umilinta. Ii cer iertare. Nu stiu cate intelege el la nici 2 ani jumate dar banui ca intelege multe...
Azi dimineata s-a intamplat la fel. Cat tip tace si ma priveste usor intrigat. Cand m-am potolit m-a intrebat: e bun? (in sensul de: e bine, e ok acum?)
Trebuie sa fac ceva sa invat sa imi pastrez calmul. Niste sedinte de yoga, de respiratie, de meditatie, orice m-ar ajuta. Am observat ca si el a invatat, in primul rand de la noi, sa tipe cand vrea sa ne convinga de ceva. Nu este ok.