Acuma la modul serios.
Sistemul nostru de invatamant ar trebui taiat din radacini. Evaluat de oameni capabili sa mearga si sa rezolve problemele scolii in cele mai ascunse cotloane ale Romaniei.
Si acolo sunt copii care au dreptul la o educatie. Si copiii de acolo trebuie sa aiba sanse egale cu ceillati care traiesc in medii favorizate, altfel se chema discriminare. Discriminare facuta chiar de statul democratic.
Este interesant si instructiv de citit ce am scris mai jos:
Problema scolii romanesti e veche, foarte veche.
Mihai Eminescu, intors dupa studii facute la Viena si Berlin primeste functia de revizor scolar (inspector ) pentru judetele Iasi si Vaslui intre 1 iulie 1875 si 2 iunie 1876.
A batut judetele astea la pas, a mers in toate scolile din cele mai indepartate sate.
El condamna invatamantul mecanic si arata inutilitatea si carcaterul pernicios al unei asemenea metode de instructie: „D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi mai cu seamă să caute, ca copii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit "
Referitor la planul de învăţământ în ciclul primar, Eminescu acordă, pondere sporită citirii şi scrierii, ca instrumente ale muncii intelectuale: „Dl. învăţător - face recomandarea revizorul şcolar Eminescu - trebuie să aibă în vedere mai cu seamă citirea şi scrierea. Toate celelalte obiecte ale programului sunt nule şi fără nici o valoare, dacă aceste două, principale, vor fi neglijate"
De o mare actualitate sunt fragmentele în care Eminescu respinge supraîncărcarea elevilor: „Se ştie că de când d-nul Chiţu (acesta era succesorul lui Maiorescu în funcţia de ministru al învăţământului şi cel care-l suspendase pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar n.n.), pune la cale învăţăturile publice, programa scoalelor elementare şi secundare este atât de încărcată încât ameţeşte şi pe învăţători. Această încărcare însă îşi are izvoarele ei în lipsa de solide cunoştinţe pedagogice a celor ce dispun cu atâta uşurinţă de capetele copiilor, ca şi când soarta generaţiei viitoare n-ar atârna de claritatea şi temeinicia gândirii acelor capete, in faptă însă, şcoalele elementare şi secundare nu sunt scoale de învăţătură propriu-vorbind, ci de educaţiune.
De acolo perceptul pedagogic: non multa, sed multum. Intr-adevăr cunoştinţe puţine, însă bine pricepute şi bine mistuite, limpezesc conştiinţa, formează o cărare bătută a cugetării, o normă care reglează întreaga viaţă intelectuală" ...
Un alt „merit" incontestabil al d-lui Chiţu este „încurcarea şi încărcare programelor”. Desfidem pe cineva a ne arăta programe atât de monstruos încărcate ca cele actuale din România.
Uitând vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic: „non multa, sed multum", dl. Chiţu a propus că copiii români sunt toţi excepţionali prin memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se mai pot orienta în capetele lor.
D-sa a crezut că, dacă copiii învaţă vorba, apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, necugetat, unde interesul viu şi judecata copilului n-a jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri, pe care nu le poate mistui, e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi"