In ce ma priveste, nu am noutati. Sunt tot singurica, sotul e tare departe si desi vorbim cat putem de des, imi lipseste enorm.
La inceputul lunii viitoare am programat un control pentru a verifica cum se mai prezinta fibroamele mele embolizate si ce grosime are endometrul. In urtima vreme am tot simtit intepaturi si o senzatie de presiune asupra vezicii urinare. Ma rog la Dumnezeu sa nu fi aparut vreun alt fibrom ca nu stiu ce ar mai fi de facut.
Si acum sa va spun motivul care m-a determinat sa intru astazi pe forum.
Fetelor, va rog, sa nu ma credeti nebuna! Zau ca nu sunt, sau cel putin nu-mi dau eu seama.
Noaptea trecuta, mai précis spre dimineata zilei de Sf. Parascheva, am avut un vis care m-a marcat. Imi amintesc si acum fiecare detaliu si retraiesc fiecare emotie
Poate va amintiti ca in urma cu 3 ani am pierdut o sarcina la 8 saptamani. Atunci, cand am aflat ca sunt insarcinata am visat un baietel superb si am fost convinsa ca era baietelul pe care il asteptam. Din pacate l-am pierdut, dar nu am incetat sa ma gandesc la el.
Noaptea trecuta am visat ca, impreuna cu mama, am plecat in vizita la bunicii mei (ambii decedati cu multi ani in urma). Am ajuns in casa veche, batraneasca, si desi nu-i vedeam, stiam ca bunicii erau acolo. Surpriza cea mare insa a fost ca mi-am gasit acolo baietelul. Doamne, era atat de dragalas si fragil, si il simteam al meu. Era un sentiment atat de puternic si de real incat si acum il simt in fiecare celula a corpului meu!
L-am tinut in brate, l-am alintat si l-am pupat pana dimineata. Nu am avut niciodata un sentiment de apartenenta atat de intens, atat de profund... Era baietelul meu!
Cand m-am trezit eram atat de fericita ca mi-a fost oferita aceasta ocazie de a-mi simti copilul in brate, incat am plans si i-am multumit Sfintei Parascheva pentru acest dar.
Nu stiu daca voi mai avea copii pe lumea asta, dar stiu sigur ( o simt in toata fiinta mea) ca dincolo, alaturi de bunicii mei, ma asteapta un ingeras pe care il voi strange in brate o eternitate
.
Acum ma simt parca mai puternica, mai increzatoare si mai linistita. Ma simt ciudat de impacata cu viata si cu toate piedicile pe care mi le aseaza in cale. Que sera, sera...
Sotului nu i-am povestit ca as nu-l tulbur, mamei nu-i spun pentru ca e superstitioasa si ar incepe sa disece visul in fel si chip... asa ca am ales sa va povestesc voua. Am simtit ca voi, sau macar cateva dintre voi, m-ar putea intelege, fara sa ma acuze de "nebunie temporara".
Offf...
Va multumesc ca existati si ca stiti intotdeauna sa asezati o vorba buna ca un balsam peste un suflet ranit! Va imbratisez pe toate cu tot sufletul meu!
Editat de Floren_, 14 octombrie 2014 - 21:07 .