Buna la toata lumea. Tema subiectului meu a mai fost tangential discutata cand ne-am referit la ce e important sau nu la partenerul de viata.
Multora o sa li se para puieril dar pe mine ma framanta rau problema. Stiu ca decizia e la mine dar parca nu mi-ar strica niste pareri din afara.
Situatia este urmatoarea: sunt de 1,5 ani divortata si acum am un prieten. Dupa divort am petrecut ceva timp cu mine si mi-am trasat in mare ce mi-as dori eu de la un viitor partener: sa fie pe picioarele sale, sa ma pot baza pe el, sa putem discuta despre orice, sa ne oferim intelegere si sprijin, sa imi placa de el. Ultima cerinta imi da batai de cap. Am intalnit pe cineva care "ma unge la suflet", dar nu ma da pe spate. Am iesit de mai multe ori sperand sa trec cu vedere "defectele". Am pus in ghilimele cuvantul pentru ca pentru altcineva poate nu sunt defecte, dar pe mine ma deranjeaza: nu imi place cum se imbraca sub nici o forma. Dar deloc. Am mai batut eu apropouri, i-am si luat ceva sub forma de cadou dar nu se prinde. E genul foarte econom si asta se vede si in stilul lui de imbracaminte si de viata. Si eu sunt economa dar el bate spre zgarcenie - ceea ce pe mine ma omoara. Sunt pe picioarele mele si nu astept sa fiu coplesita cu cadouri dar mici atentii nu m-ar deranja:)
Daca n-ar fi celelalte capitole (caracter, principii de viata, felul in care se poarta cu copiii lui,...) pe care le apreciez foarte mult nu m-ar durea capul si as zice pa. Ca trebuie sa decid singura e clar pentru mine, o sa ma mai framant din cauza asta dar as vrea sa stiu cum a fost la voi. V-ati apreciat partenerul/partenera 100%?
Acum, dupa divort, stiu ca nimeni nu se schimba si nici macar nu vreau sa incerc chestia asta. Oricum dupa 40 de ani e cam imposibil si in acelasi timp stiu ca "micile sale defecte" nu o sa le pot suporta prea mult. Si stau si ma gandesc: pun punct sau ce fac?