Povestea noastra poate ca nu reprezinta nimic special pentru cei din jur dar pentru familia noastra este de deaprte cel mai frumos basm. Suntem 2 oameni obisnuiti care de foarte tineri s-au iubit s-au placut si s-au casatorit pentru ca nu mai puteau unul fara altul. Casnicia ni se parea o minune, ne completam unul pe celalalt si nimic nu parea sa ne lipseasca. Eram cei mai fericiti.
Totul a inceput cu ocazia zilei mele de nastere cand sotul meu mi-a facut ca surpriza o mica excursie prin tara, iar rezultatul a fost un ghemotoc mic mic care crestea in burtica mea.Am fost atat de emotionata la aflarea vestii incat am plans ... am plans mult de bucurie. Apoi sotul meu care nici macar nu mi-am imaginat ca se va bucura atat de un copil la aflarea vestii m-a luat in brate si tremurand amandoi de emotie am multumit cerului pentru aceasta "micuta binecuvantare".
Lunile au trecut cu bune cu rele , pline de emotii si de ingrijorari, de bucurii si intristari. Acum cand privesc in urma imi dau seama ca nici nu stiu cum au trecut, parca nu au fost 9 luni ci cateva saptamani...Pe masura ce momentul nasterii se apropia eu eram tot mai emotionata, apoi ingrijorarea a pus stapanire pe mine deoarece am depasit termenul si copilasul nostru nu dadea semne ca ar aparea. Am facut miscare foarte multa dar nimic se pare ca nu putea grabi momentul mult asteptat. La implinirea a 41 de saptamani am hotarat impreuna cu medicul meu ca vom mai astepta 3 zile iar daca bebe nu va veni voi merge sa imi provoace nasterea. Cred ca in momentul in care am iesit din cabinet disperarea a pus stapanire pe mine si nu credeam ca in aceste 3 zile o sa se hotarasca comoara noastra sa paraseasca cuibusorul lui din burtica si sa vina pe lume.
Prima zi a trecut fara nici o durere si a doua zi la fel. Eram sigura ca situatia nu se mai poate schimba dar in cea de-a doua noapte la ora 4 m-am trezit avand dureri destul de mari. Am inceput sa le cronometrez si erau fix din 10 in 10 minute. Mi-am trezit sotul care incerca sa ma linisteasca atunci cand contractiile isi faceau aparitia. S-a facut dimineata si am hotarat sa iesim sa ne plimbam putin cu toata durerea pentru a grabi procesul nasterii. Ne-am plimbat iar cand am ajuns acasa din nou am simtit ca durerile s-au intensificat destul de tare asa ca m-am ridicat sa merg la baie sa ma pregatesc pentru a merge la spital si atunci s-au rupt membranele.. Era ora 12 dupa masa..
Am ajuns repede la spital si mi s-a spus ca dilatatia e de 5 cm asa ca am fost dusa in sala de travaliu unde mi s-a pus o perfuzie . Sotul meu nu a avut voie sa stea cu mine asa ca cele 6 ore petrecute acolo mi s-au parut un infern.
Am trecut printr-o serie de complicatii pe care doar le amintesc dar nu o sa scriu despre ele ca nu merita sa imi amintesc decat ce a fost frumos. Nu ma puteam dilata nicicum , nici macar in urma perfuziei asa ca mi-a mai fost administrata o a doua perfuzie. Apoi au fost probleme cu lichidul amniotic care practic in cele 6 ore s-a scurs asa ca am nascut mai mult pe uscat. Copilul avea aproape 4 kg fapt care a ingreunat si mai tare nasterea dar toate acestea reprezinta doar detalii nesemnificative in comparatie cu premiul primit la sfarsit.
La ora 18 am fost dusa in sala de nastere iar mai tarziu cu o jumatate de ora imi tineam in brate comoara. Fara doar si poate, toate mamele simt ca, odata cu prima imbratisare a puiului pe care l-au purtat in pantece atatea luni, se intampla o minune, se naste sentimentul matern.Si, daca ma intrebati pe mine ce inseamna sentimentul matern, pot spune ca este acel sentiment a carui nastere se datoreaza minunii de a fi imbratisat o parte din mine. Momentul in care mi-am imbratisat pentru prima data puiul a fost "cel mai minunat", "cel mai foarte emotionant". Este ceea ce am simtit eu..Pentru prima data in viata, eram atat de coplesita, ca nu puteam articula. Am realizat nepotrivirea dintre gandire si verbalizare abia cand asistenta a facut remarca: "Mamica e atat de emotionata, ca nu poate spune nimic?!". Si am reusit sa spun cu voce tare: "Nu-mi vine sa cred!"
Nu-mi venea sa cred ca este copilul meu, ca sunt mama, ca este exact asa cum mi l-am imaginat, ca este exact asa cum mi l-am dorit, ca are infatisarea leita sotului meu, ca a incaput in pantecele meu mititel, ca respira ... In acel moment am uitat fiecare durere ce m-a patruns si am simtit ca pentru copilasul meu as mai trece odata prin toate acestea fara sa stau pe ganduri.
Nu stiu altor mame ce GRIJA le-a tinut drept companie in prima noapte cu bebelusul, insa eu nu am dormit, l-am privit indelung si nu puteam sa ma controlez sa nu il verific constant daca respira. Dar nu s-a trezit decat spre dimineata in prima noapte iar eu am avut ragaz sa ma minunez. As fi vrut sa dorm, asa ma sfatuisera si asistentele, dar nu puteam pune capul pe perna, nu il puteam vedea la fel de bine. Era minunat, adorabil, deja mai important ca oricine de pe lumea aceasta. O faptura atat de mica reusise sa ma faca sa simt trairi care nici macar nu banuiam ca exista si am stiut ca orice s-ar intampla pe acea fiinta mica o voi pune mai presus decat pe mine insumi oricand. Ceea ce simte o mama este, de departe cea mai profunda traire. Cordonul ombilical care ne lega s-a taiat numai fizic pentru ca legatura dintre mine si puiul meu este indestructibila si vesnica!
![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
![[dc]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/dc.gif)
