Buna ziua tuturor,
Cred ca o sa trec direct la subiect pt ca nu ma pot gandi la o introducere potrivita… In cer scuze in avans pt mesajul kilometric
Am 32 de ani si jumatate. Nemaritata, fara copii, dar intr-o relatie. M-am mutat in Anglia in urma cu multi ani. Mi-am trait copilaria si adolescenta intr-un orasel mic din Romania visand la cum o sa imi cunosc iubirea vietii mele si o sa fac 2 copii pana la 30 ani. Cu timpul visele au devenit mai realiste dar dorinta/nevoia de a-mi gasi sufletul pereche si de a intemeia o familie a ramas. Am venit in Anglia, am descoperit forumul ‘Despre Copii’, am inceput sa visez la clipa cand o sa scriu si eu la ‘aspirante’ sau ‘povestea nasterii’. Dar anii treceau si eu tot nu cunosteam pe nimeni potrivit (iar cand am cunoscut pe cineva pe care am placut sentimental nu a fost reciproc). Adevarul e ca am trait/traiesc mereu cu teama sa nu aleg persoana nepotrivita care sa ma faca nefericita. Mama mea s-a casatorit dintr-o mare dragoste. Si-a lasat satucul in care se nascuse si l-a urmat pe tata la oras, departe de familia ei. In fotografiile lor de nunta par amandoi atat de fericiti si potriviti. Din pacate mama a realizat doar dupa ce a facut primul copil, cand fluturasii din stomac s-au mai potolit, ce fel de om este tata. Nu o sa intru in detaliu ci o sa spun doar ca tata i-a facut viata tare nefericita. Ea nu l-a parasit pt ca i-a fost mereu mila de copii, nu avea bani sa ne creasca iar apoi s-a imbonavit si a murit de cancer la 50 ani. Mama a fost o persoana extraordinara si mi se pare atat de nedrept ca si-a petrecut jumatate din viata nefericita din cauza ca a facut o alegere gresita in materie de barbati. Probabil ca asta este motivul principal pentru care sunt atat de prudenta cand vine vorba de barbati. Alegerea partenerului de viata mi se pare cea mai importanta alegere din viata asa ca vreau sa fir sigura ca fac alegerea corecta. In plus, da, proabil am fost un pic naiva, mereu mi-am inchipuit ca o sa-mi intalnesc jumatatea perfecta si ca o sa ne potrivim din toate punctele de vedere, mi-am justificat ca merit asta avand in vedere cat de greu mi-a fost in copilarie si cat am suferit cand s-a imbolnavit si a murit mama…
Urmeaza trezirea la realitate. Intre 20 si 30 ani am intalnit o multime de barbati, am avut 2 relatii de lunga durata dar am stiut din start ca nu imi gasisem alesul. Privind lucrurile in retrospectiva ma gandesc ca poate nu i-am iubit sufficient, ca daca ii iubeam treceam peste diferente si imi continuam relatia. Imi dau seama ca am criterii cam fixe cand vine vorba de barbati dar nu pot sa schimb felul in care simt si gandesc. Stiu totusi ca sunt capabila de sentimente puternice si pasiuni nebune; din pacate pana acum le-am experimentat pt scurt timp si doar cu persoane gresite. Dar la momentul respective eram foarte dispusa sa trec peste defecte si nepotriviri doar pt ca simteam ca nu pot trai fara ei. Din fericire, au decis ei ca pot trai bine mersi fara mine :).
In urma cu un an mi-a cunoscut actualul prieten. Parea potrivit ‘’pe hartie’’ dar eu nu am simtit mare lucru pentru el la inceput. Am incercat de 2-3 ori sa inchei relatia dar el a insistat de fiecare data sa ne mai dam o sansa. Cu timpul mi s-a mai deshis inima, m-am indragostit, am mers in concediu, ne-am mutat impreuna. Planuim sa incercam pt un bebe vara viitoare si pana atunci sa calatorim muuuuult. Apoi planul (lui) este sa ne mutam in Australia (el e Australian). Uneori ma las dusa de val si imi imaginez ce frumos ar putea fi viata mea. O casa mare si frumoasa in Australia aproape de plaja (cu aceiasi bani cu care in Londra ne permitem un apartament amarat), o tara insorita, 2 copilasi zglobii, un sot frumos, inalt si destept… Este exact viata pe care mi-am dorit-o! Doar ca nu cred ca el e barbatul la care am visat.
Uneori ma gandesc ca suntem potriviti si ii multumesc cerului ca ne-am gasit unul pe altul. Dar de multe alte ori devin nesigura ca mi-e el ursitul. Mi se pare atragator, sunt atrasa de el sexual dar nu am simtit niciodata fluturasi si nu mi s-au taiat genunchii de emotie la vederea lui. Poate din cauza asta ii gasesc defecte si incep sa ma indoiesc de compatibilitatea noastra ca un cuplu. Mi se pare intelligent, vorbim despre (aproape) orice, dar stiu ca nu imi poate intelege angoasele si complexa mea lume interna. Nu pare sa inteleaga emotiile foarte bine (aici ma refer si la ce simt eu si la ce simte el). Eu sunt f emotionala si imi place sa analizez si sa despic firul in patru si sunt frustrate pt ca nu (prea) pot face asta cu el. Facem multe lucruri impreuna (cina, teatru, plimbari, etc) dar stiu ca face lucrurile astea mai mult de dragul meu, pt ca daca ar fi dupa el am sta cuminti acasa. De fapt, singurele lui hobbies par a fi calatoriile si mersul la gym. E drept ca imi ofera multa libertate si ma incurajeaza sa am cate hobbies vreau eu chiar daca asta inseamna ca am petrece mai putin timp impreuna. E un dulce, calm, grijului, ma ajuta prin casa, gateste…dar, sincer, mi se pare cam plictisitor uneori si ma ingrozesc la idea ca as putea fi plictisita pe viata daca as fi cu el. Sexul intre noi e cam rarut ceea ce e ok pt ca nici eu nu am avut niciodata un libido ridicat dar sunt obisnuita cu barbati care vor sex aproape in fiecare zi si mi se pare ciudat ca el, la varsta lui (35) si atat de devreme in relatia cu mine e multumit cu sex doar de 2 ori pe saptamana.
Si uite asa stau si ma intorc pe toate partile si nu ma pot decide ce sa fac. Uneori imi zic ca trebuie sa imi iau inima in dinti, o sa inchei relatia si o sa caut barbatul ala cu care sa ma potrivesc mult mai bine, care sa imi taie respiratia cand il vad, care sa fie interest de arte, istorie, citit, cu care sa simt ca vorbesc mereu aceiasi limba, langa care sa nu ma simt atat de des frustrata… Apoi ma gandesc ca de fapt prietenul meu e ‘a real catch’ si poate ca lipsa fluturasilor ma face sa ii inventez defecte. Apoi ma gandesc ca sunt nebuna sa vreau sa dau vrabia din mana pe cioara de pe gard, ma gandesc ca fluturasii din stomac trec cu timpul (oare asa e?) si cand o sa se intampla asta s-ar putea sa ma trezesc langa un barbat mai nepotrivit decat actualul partener. Daca renunt la el imi este teama ca nu o sa am timp sa cunosc pe cineva cu care sa fac copii pt ca timpul trece atat de repede (mai ales daca mai irosesc alte cateva luni in alta relatie nepotrivita)... Iar alteori imi spun ca atunci cand o sa fac copii o sa devina mai putin important faptul ca partenerul meu nu e interest de arhitectura si arta moderna si o sa ma bucur ca sta acasa si face mancare :).
Zau ca nu stiu ce sa mai cred.
Motivul pentru care scriu (in sfarsit, am ajuns la final) este sa intreb persoanele casatorite de ceva timp ce face o casnicie fericita, ce face ca o casnicie sa reziste. Sa perseverez pana gasesc chimia perfecta in speranta ca dragostea o sa ma faca oarba in fata defectelor (deci oarba si fericita) sau sa incerc sa construiesc o familie cu un om care, rational gandind, e o alegere buna dar e probabil sa stau mereu cu sentimenul ca nu e chiar 100% my match. Oare e chiar posibil ca iubirea aia nebuna sa dureze ani de zile?? I would really love that…
Probabil trebuie sa mentionez ca sufar de anxietate (din cauza copilariei dificile, moartea mamei) si din cauza asta nu pot sa am incredere 100% in gandirea mea. De asta probabil vreau sa aud pareri de la ‘’oameni normali’’ – desi imi dau seama ca e posibil ca eu sa nu pot gandi niciodata ca un om normal J.
Nu vreau sa raman singura/fara o familie din cauza gandurilor mele nebune dar nici nu vreau sa fac alegerea gresita si sa regret ani de-a randul ca am fost prea lasa sa pun punct relatiei desi am ‘simtit’ de la inceput ca nu mi-am gasit ‘jumatatea’
Multumesc
P.S - am citit si thread-ul despre 'suflete pereche'. Zau ca sunt invidioasa
![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
