Accesul catre un duhovnic este mult mai usor decat catre un psiholog. E suficient sa intri in biserica si sa ceri sa vorbesti cu un preot si te poti spovedi. La psiholog trebuie sa-ti faci programare, sa cauti adresa, sa platesti taxa de consultatie mult mai scumpa decat taxa de la biserica.
Biserica iti insufla o stare de smerenie, cumpatare, iertare, pe cand psihologul te obliga sa-ti infrunti problemele.
Eu nu m-am mai spovedit si nici impartasit de cand eram in clasa a 8-a. Aveam acasa o situatie extrem de tensionata cu parintii si preotul a cam intrat cu bocancii in sufletul meu. S-a grabit sa ma acuze in loc sa ma intrebe ce se intampla. De-atunci am pastrat credinta in doar in suflet.
Liceana fiiind, am avut o prietena si colega catolica. Eu sunt crestin rotodoxa. De curiozitate m-am dus la biserica ei sa vad cum decurge o slujba, pentru ca nu intelegeam de ce se duce cu placere acolo. Asa am constatat ca preotul acela era chiar dedicat comunitatii respective, si dupa slujbe facea intr-o sala alaturata bisericii sedinte comune sau individuale in care incerca sa ajute membrii tineri ai comunitatii. Incerca sa abordeze diverse teme,ne punea sa ne gandim cum am reactiona noi la diverse situatii de viata, ne implica in ajutorarea batranilor(facem mici cumparaturi de la piata, ajutam la cate ceva,etc), ne invata sa comunicam cu cei din jur. Il simteam ca pe un frate mai mare, caruia ii puteam spune orice fara teama de a fi judecata. Pe mine m-a primit in grup chiar daca eram de alt rit, si nu a incercat sa ma schimbe in vre-un fel. Dar discutiile cu el ma puneau sa gandesc, si sa vad lucrurile si din alta perspectiva. M-a ajutat enorm in acea perioada.
Daca fetele mele ar cauta alinare in alta parte (preot, psiholog, prieteni, etc) decat la mine, nu mi-ar cadea bine. As incerca sa mi le apropii si sa inteleg ce anume le determina sa se ascunda. Oricum, daca ar refuza ajutorul meu as cauta sa le indrept macar catre o persoana de incredere, fie ea si preot.