42 raspunsuri la acest subiect

[ziki]

Interesant subiect, chiar invita la introspectie.

 

Eu am un regret cumplit, care ma apasa - dintr-o incapatanare/teama prosteasca, nu am mers sa-mi vad strabunica atunci cand era pe moarte. Ma "consoleaza" faptul ca nu era lucida, dar nu pot sa nu ma intreb "si daca ar fi stiut ca sunt acolo?". Am iubit-o enorm, am crescut cu ea, si eram adult cand a murit (23), dar nu am vrut sa o vad asa, nu am putut sa dau ochii cu realitatea....

 

Poate nu ar trebui sa spun ca ma "consoleaza" gandul, ci ca-mi gasesc scuze. Desi, prin definitie regretul e un sentiment care apasa tocmai pentru ca scuzele erau prea putine...

[carolinah]

Si eu regret enorm ca nu am stat mai mult de vorba cu bunicul meu cand era batran, dar senin si perfect lucid, dar nimeni nu-l mai baga in seama - statea si el pe acolo. Eram tanara (20 de ani), indragostita moarta si aveam alte prioritati si am facut o greseala atat de mare si ireparabila! L-am iubit atat de mult si el pe mine la fel si s-a ocupat atat de mult de mine cand eram copil! Si a avut o casnicie tare nefericita (bunica mea era cam scorpie) si la sfarsit, desi bine ingrijit in familie, nu prea-l mai baga nimeni in seama. Doar bunica il tot certa:(

 

Plang si scriu, mereu plang cand imi aduc aminte de el. De cate ori il visez plang, imi pare rau, rau de tot ca n-am stat mai mult cu el de vorba atunci:( 

[buflea]

Mda ...asa e batranetea asta si asa e cu nepotii si bunicii. Bunicii dau, nepotii primesc si de multe ori ii desconsidera si cand ajungi sa le multumesti, nu-i mai gasesti prin viata.

Observ asta si la copiii mei. Devin din ce in ce mai obraznici cu bunicii, rad de neputinta lor fizica ...imi aduc aminte si de mine, care l-am ratacit pe bunica-meu venit in Bucuresti din Moldova, cu buna stiinta si l-am lasat acolo, singur pe o banca, de l-a cautat toata familia o dupa amiaza...Cam trist, macar stiu sa imi setez asteptarile mici cand o sa fiu bunica.

[Eleni]

Mi-a dat de gandit subiectul asta.

Eu cred ca am facut o greseala emigrand ...nu o duc rau aici, dar undeva in sufletul meu am convingerea ca as fi fost mai bine daca ramaneam acasa. Emotional cu siguranta iar material si social nu vad de ce sa fi fost rau cand am plecat dintr-o pozitie favorabila si cu perspective.

Ca poate am netezit drumul copiilor mei, mda, poate ...dar daca e vorba doar de mine, atunci emigrarea nu mi s-a potrivit.

Ma tin de cand am citit sa iti zic cat te inteleg. Am plecat si m-am intors. Nu aveam inca familia mea constituita, dar nu m-am putut rupe de prieteni, de glie cum zice mamaie. Sunt singura ca iti trebuie un anumit mindset sa reusesti sa te rupi, daca esti asa cum suntem noi (adica tu, eu... cu multa viata emotionala si spirituala).

Eu am incercat, nu mi-a priit si pentru ca nu ma stimula sa raman vreo lipsa materiala de acasa, am revenit. Daca decizi sa faci asta pentru copii, e ok, inteleg, si probabil ca e asumata aceasta instrainare emotionala. Dar eu sunt un om egoist, imi pretuiesc atat de mult fericirea... 

Probabil ca daca iti urmezi fericirea, casatorindu-te afara, e mai lina ruperea de "glie"... Greu, Buflea, ti-am trimis un gand mare si gras de fericire, sper sa fi ajuns la tine.

[aura_m]

Regret ca i-am permis asa-zisei "cea mai buna prietena a mea" sa se bage prea mult in viata mea, datorita ei am facut o gramada de greseli, una ma apasa ft mult, dar nu pot da timpul inapoi, pe celelalte le-am reparat, am fost certata cu mama 3 ani de zile, era sa ma despart de prietenul meu, acum sotul meu, mi-au trebuit cativa ani sa-mi vindec sufletul ranit, dar anul trecut nu am mai repetata greselala, dupa 9 ani de cand nu ne-am mai vorbit si in timpul acesta lucram impreuna cu ea in aceeasi institutie dar pe sectii diferite, cand ne vedeam abia daca ne salutam, "prietena mea" imi scrie un mesaj pe FB , o apucase dorul de mine mai ales ca i-a soptit ei o pasarica ca am plecat din tara, dar nu a mai mers, i-am raspuns din politete si apoi tot din politete i-am scris tot ce aveam pe suflet sa vada ca nu am uitat ceea ce mi-a facut.

 

In rest...am invatat din greseli si incerc sa nu le mai repet.

[Selene_Bunny]

buflea, e si diferenta de... ritm, zic eu. Cand esti copil, adolescent, apoi tanar adult, prin comparatie cu un batran, un bunic de 70, poate chiar 80 de ani, ti se pare ca viata ta e mereu agitata, fara stare. Ca n-ai timp sa te opresti si sa te cobori la nivelul lor.

 

In plus, depinde si de caracterul acelui batran si daca sau nu este afectat de boli. Mie mi-a fost imposibil sa accept ca bunica o luase pe ulei rau de tot in urma AVC-urilor si aveam tendinta sa o tratez ca pe un om normal.

 

La fel si sotul, nu reuseste sa accepte ca tatal sau nu mai e intreg la minte si ca nu poate comunica (,) cu el ca si cu un om normal.

[szivarvany]

Regret ca nu am plecat din tara asta cand trebuia.  Asta a depins doar de mine.

 

Ce regret insa si mai mult este ca nu au stat mai mult in jurul meu bunicile mele, nasha mea si nici mama mea. Acum ar fi fost atat de bine sa le am in preajma, dar toate au plecat demult, tare demult ... 

[ellinia]

Interesant subiect, chiar invita la introspectie.

 

Eu am un regret cumplit, care ma apasa - dintr-o incapatanare/teama prosteasca, nu am mers sa-mi vad strabunica atunci cand era pe moarte. Ma "consoleaza" faptul ca nu era lucida, dar nu pot sa nu ma intreb "si daca ar fi stiut ca sunt acolo?". Am iubit-o enorm, am crescut cu ea, si eram adult cand a murit (23), dar nu am vrut sa o vad asa, nu am putut sa dau ochii cu realitatea....

 

Poate nu ar trebui sa spun ca ma "consoleaza" gandul, ci ca-mi gasesc scuze. Desi, prin definitie regretul e un sentiment care apasa tocmai pentru ca scuzele erau prea putine...

 Si eu la fel... Cand a murit bunicul meu eram insarcinata in opt luni. Nu era mare distanta de parcurs cu masina, 200 km dus si 200 km intors, insa m-am ascuns in spatele faptului ca doctorita imi spusese inca din luna a saptea sa stau loco, sa nu mai merg cu masina. Daca vroiam, puteam totusi sa ajung. In realitate mi-a fost frica, aveam o spaima cumplita. Ma gandeam ca n-am sa pot face fata... si nu m-am dus. Ma mai gandesc cateodata la chestia asta si ma apasa. Este un mare regret de-al meu.

 

In rest nu prea am regrete. Nu mai pot schimba nimic din trecutul meu, au fost greseli de-a lungul vietii din care am invatat, am capatat experienta. Poate regret si faptul ca m-am lasat influentata si am ales la sfarsitul liceului un drum care nu era pentru mine si am cam ratacit pana mi-am gasit menirea, ca sa zic asa . Dar iarasi ma intorc si spun ca toate experientele m-au pregatiti pentru ceea ce sunt acum, asa a fost sa fie.

[mariana_flo]

Ce regret eu si ma apasa zi de zi, nu stiu daca mi se poate imputa mie. Regret ca n-am crescut intr-o familie care sa ma iubeasca, regret ca eu ca sa vorbesc cu mama, trebuie in prealabil sa o sun si sa cer o programare ca la un strain, regret ca toata tineretea mi s-a reprosat ca "sunt un copil nedorit, si i-am inchis tineretea mamei". Regret ca nu pot sa uit bataile si teroarea in care am crescut. Cel mai rau e ca nu pot  nici sa iert ce mi s-a intamplat.

 

Dar tot raul este spre bine. Daca nu pateam asa, poate nu-mi divinizam copiii astazi. Poate nu constientizam cat de fragile sunt si cata nevoie au de mine ca mama.

[paulam75000]

Hmmm ... 2 mari regrete ... ca mi-a intrat bine in cap ca nu-mi place si nu pot invata chimia pentru a putea face medicina veterinara si faptul ca m-am intors in tara dupa 3  ani de trait in UK.