1 raspunsuri la acest subiect

[mihaelaradu]

Buna seara,

Sunt mama unei fetite, Iris, in varsta de 18 luni. Iris merge la gradinita inca de la varsta de 10 luni. I-a placut, n-a plans niciodata la despartire, iar intoarcerile acasa erau prelungite de dorinta ei de a nu intrerupe jocul. Iris e un copil "high needs", in sensul in care mereu a cerut ce a dorit prin plans, smiorcait (nu stiu cum sa numesc plansul fara lacrimi care se aude ca un marait), aruncat pe jo, intr-un cuvant tantrum-uri. Mereu am incercat sa o inteleg, sa o ajut sa isi inteleaga trairile, uneori am rabufnit, dar niciodata n-am lovit-o sau bruscat-o sau ignorat-o, poate am ridicat vocea intreband mai apasat ce vrea, ce doreste sau de ce urla. Iris doarme cu mine din secunda in care s-a nascut (cu noi, intre noi, dar sotul munceste si ture de noapte, deci mai lipseste). Iris ma insoteste la toaleta, la dus, la gatit, la intins rufe, la cumparaturi, oriunde, peste tot, mereu. Mi-a fost extrem de greu sa cooperez cu dorinta aceasta a ei de a fi in permanenta cu mine si doar cu mine, dar m-am adaptat, sau resemnat. Tatal ei e foarte prezent, o scoate la plimbare, se joaca impreuna, mananca impreuna, cu conditia ca eu sa nu fiu in casa sau ca ea sa uite ca eu sunt in vreo camera si ma odihnesc, spre exemplu. Asta a fost un scurt istoric si o introducere la problema cu care ne confruntam acum.

De 3 saptamani eu am inceput munca. Lipsesc foarte mult de acasa (8-18:30), timp in care ea e la gradinita, aceeasi gradinita la care merge din decembrie, in cadrul careia nu s-au schimbat educatoarele sau colegii. Pina sa incep serviciul, statea la gradi de la 8 la 13. Acum nu doar ca plange si se agata de mine sa nu o las, dar fiecare seara e un exercitiu de rabdare atunci cand ne intoarcem acasa. Plange si se smiorcaie mereu, fara pauza. Refuza sa scoata suzeta (inainte o tinea doar seara la culcare, foarte rar peste zi). Refuza sa ne jucam ceva, orice; vrea sa o tin in brate si sa nu ating altceva, nimic altceva. Noaptea se trezeste urland, nu o pot opri, ies cu ea in curtea blocului ca sa se linisteasca, altfel plange pina vomita. Drept urmare, azi e ragusita

Tot comportamentul acesta este amplificat de o constipatie care a debutat in 25 august (mentionez ca la acea data era in vacanta, petreceam 24 din 24 impreuna). E atat de grav incat plange la fiecare scaun si trebuie sa o tin in brate ca sa reuseasca sa elimine scaunul. Cineva a sugerat ca ar fi inteles ca primeste mult mai multa atentie atunci cand vrea sa elimine scaunul si ca, astfel, constipatia poate sa se fi prelungit pe fond psihologic. Am inteles. 

Marea mea ingrijorare e ca iubita mea sa nu se simta abandonata, ranita, ne-iubita sau ne-dorita. Mentionez ca si eu sunt foarte frustrata, nervoasa, irascibila, trista din acest motiv. Plang in fiecare dimineata dupa ce o las la scoala si mi se rupe sufletul cand vad cum sufera. 

Din tot sufletul imi doresc sa inving starea asta de neliniste si sa o ajut si pe ea sa inteleaga ca nimic nu s-a schimbat in sentimentele mele pentru ea. Vreau sa fie din nou fetita mea vesela, curioasa, vorbareata (ar trebui oare sa mentionez ca e un copil trilingv? la 18 luni are un vocabular de cca 30 cuvinte in cele 3 limbi vorbite la noi in casa, plus onomatopeele specifice varstei). 

Va rog din suflet sa ma sfatuiti cum sa trecem peste hopul asta

[Fleurdelise]

Mihaela, nu stiu ce sa-ti spun decat cate ceva din experienta noastra.

Baietelul meu are 15 luni si merge la cresa/gradinita de la 8 luni. O foarte scurta perioada il luam la 3, apoi cand am inceput munca a trecut la program normal 8-5. De la inceput i-a placut si nu a protestat. Tin minte pe la inceput cand il luam toti bebelusii din grupa de la el plangeau care mai de care cand veneam eu, el nu. E si un copil calm din fire, e adevarat.

Ce am constatat insa e ca, pe masura ce inainteaza in varsta, devine mai atasat si mai plangacios.

Eu de o luna si ceva stau acasa, si culmea tot de atunci a inceput si el sa planga cateodata, cand il duc si chiar cand il iau de la gradinita. Mai concret plange f tare in scaunul de masina, cat il leg si uneori si dupa, tot drumul (noroc ca e de 5 min). E aleatorie aparent treaba asta, cateodata plange, alteori nu. Am schimbat pozitia scaunului si e la fel.

Seara cand il iau e si el mai suparacios si vrea numai cu mine. Nu ma lasa sa fac nimic altceva decat sa-i dau san, atat. Abia apoi ne mai jucam, mancam, ne mai intelegem.

Si el doarme cu mine, de la 6 luni nu a mai vrut sa doarma in patut. Si ma insoteste absolut peste tot...

Tatal lui se joaca cu el si il dragaleste, mai statea cu el cand era mai mic, dar acum nu petrec mult timp doar ei doi.

Sunt si seri cand e mai bine dispus, la intoarcerea de la gradi ne mai oprim pe spatiul verde din spatele blocului si se joaca alaturi de copiii din vecini. Dar mai des e suparat.

 

Am citit undeva ca, pe masura ce cresc si isi contureaza independenta, apare si tendinta contrara de atasament excesiv. Devin si mai posesivi fatza de mama. Si, bineinteles, si factorul de stres pe care il simt de la noi, atunci cand lipsim mult timp de langa ei si ne simtim vinovate intr-un fel. Copilasii sunt f instinctivi si ne fac sa "platim" acest complex de vinovatie.

 

Al meu nu are inca vocabular (doar vreo 5 cuvinte), dar intelege multe. Cumva a inteles ca eu stau acum acasa cat el e la gradinita (nu am cum sa-l retrag ca pierd locul) si isi exprima supararea pt aceasta situatie. E explicatia pe care mi-o dau.

 

La voi e situatia inversa, cred, se simte cumva "abandonata" ca sta atat de mult la gradi.

 

Nu stiu ce sfat sa-ti dau, dar sunt increzatoare ca fetita ta isi va reveni la normal in timp. Trebuie sa fii si tu mai calma, ca ea sa te perceapa asa. Las-o cu suzeta, daca o alina, nu e grav. Cred ca se va linisti dupa un timp seara si veti putea interactiona frumos, ca inainte. Constipatia e tot pe fond psihologic, cred, daca ai inlaturat orice alta sursa (alimentatie, etc).

Rabdare si optimism iti doresc!

Editat de Fleurdelise, 24 septembrie 2013 - 22:44 .