Poate ca ar trebui sa deschid acest subiect la cariera, dar este mai mult vorba despre ce urme a lasat in mintea si in sufletul meu, participarea mea la un concurs pentru ocuparea unul loc de munca, decat de o chestie strict profesionala si de aceea m-am decis sa scriu aici.
Saptamana trecuta am participat la un concurs pentru ocuparea unui post intr-o institutie publica.
Acest post l-am ,,mosit'' din decembrie 2012, l-am asteptat sa iasa, caci erau posturile blocate - a iesit in iunie, am depus toate actele, am mai asteptat o luna, in care am ,,tocit'' legislatia si am avut un singur gand: postul ala este al meu, mi se potriveste, toata lumea imi spunea chestia asta. .
Am dat examenul, am luat o nota buna cu 25 de sutimi mai mica decat primul pe lista. La oral tensiune mare mare de tot. Am astepat peste o ora sa vina comisia in care ,,candidatele (am fost numai femei) ne-am pus pe palavragit.
Cea care era prima pe lista la scris, era foarte sigura pe ea, spunea ca munca nu este asa de grea, ca oamenii sunt draguti la, la,la.
Eu m-am intrebat atunci de unde stie asta, ca de fapt munca este una de raspundere, cu presiune si cu sange rece.
Tipa asta a intrat a doua, sigura pe ea (gen din ala care zambeste tot timpul si e gata sa se imprieteneasca cu toata lumea, dar la primul stres scoate ,,gherutele''.si a iesit dupa vreo 30 de minute (pe ea a tinut-o cel mai mult) efectiv plangand. S-a asezat langa mine si printre lacrimi mi-a spus ca i-au pus intrebari capcana, ca sunt foarte duri si ca s-a incurcat. Mie efectiv imi venea sa o iau in brate, atat era de trista.
Am intrat si eu, comisia intr adevar foarte dura, am avut niste emotii infioratoare si eu, dar m-am adunat cat am putut si a mers, n-am avut o prestatie de nota 10, am uitat int adevar niste chestii banale, dar in final am luat nota 8 (care zic ca a fost corecta, pentru ca am avut si eu blocajele mele).
Peste nici 2 ore de la terminarea interviului, deci foarte repede si tipa aia care a iesit plansa luase concursul si nota ei la oral fusese 9, astfel eu fiind prima picata.
Dupa o gogalire pe net, am aflat ca era din interior, aparea in multe din activitatile in imagini ale institutiei, chiar si pe coperta paginii lor de FB.
Cand am vazut rezultatele am avut o zi de depresie crunta, am plans, m-am culpabilizat ca nu am putut mai mult si am avut sentimentul ratarii. Am vrut chiar sa o huidui pe FB. Am vrut sa fac contestatie si inca vreau sa mi se auda cumva vocea pentru ca consider ca s-a facut o nedreptate.
Acum toate aceste sentimente s-au mai stins, dar undeva intr-un colt de suflet a ramas ideea ca acest post este al meu. Daca ea a fost cea mai buna da, jos palaria, dar atunci de ce a iesit plangand?
Eu sunt de acord sa fie promovat cineva din interior, dar sa nu se mai faca publice acele posturi, sa nu mai speri ca prostul, sa nu te mai consumi nervos.
Am sentimentul inutilitatii, al dorintei ca vocea mea sa se faca auzita, pentru ca eu cred ca sunt mii de perosane care participa la concursuri in structurile de stat, bine pregatite, care sunt date la o parte doar pentru ca nu sunt copiii lu tata si a lu mama.
Si totusi cu minusurile existente, eu imi doresc structura publica cu foarte multa ardoare pentru plusurile care le ofera.
Cum sa fac sa scap de acest sentiment? Cum sa ma linistesc? Ce sa fac ? Sa sper ca ,,pila'' va ceda nervos intr-un an de zile si ma vor chema pe mine ca sunt prima picata, pentru ca asa prevede contractul colectiv de munca? Sau sa accept ca sunt o ratata, ca nu am dreptul sa am dorinte si sa astept sa se schimbe ceva din senin si in aceasta perioada sa traiesc in mare stres ca intr-un an si jumatate voi ramane pentru a treia oara in decurs de 3 ani somera, pentru ca am un contract de munca pe perioada determinata?
