Am 25 de ani un copil pe care il cresc singura sunt tanara se spune ca la varsta asta ar trebui sa fii cel mai fericit...dar..
In fiecare zi ma lupt cu mine povestea mea e lunga dar o voi spune pe scurt poate cineva ma intelege.
M-am nascut la 6 luni prematur..avand parapareza spastica am fost operata dar..am un picior mai scurt cu vreo 3 milimetrii plus ar trebui sa port ochelari, lasand asta la o parte ai mei cand eram mica au incercat sa ma fereasca de rautatea oameniilor din jurul meu, de cuvinte nepotrivite..mereu imi spuneau ca sunt inteligenta frumoasa etc.
Totusi vedeam ca sunt diferita de ceilalti oameni, fiindca mereu eram data la o parte, la scoala nu eram primita in grupul colegilor mei nu ma lasau profesorii sa fac educatie fizica mi se spunea ca nu am voie fiindca nu pot.
Si asa fiind data la o parte mereu, vorbindumi-se urat etc sau adunat frustrari de care nu pot scapa nici acum, in adolescenta mi se spunea ca nu voi avea niciodata un iubit fiindca sunt urata, asa a si fost nu am avut iubit fiindca barbatiilor le e rusine cu mine.
Fetita pe care o am si o iubesc ca pe ochii din cap si care e viata mea a rezultat in urma unui viol, ..tatal,, care nu poate fii numit asa este inexisteent.
Fata mea e singura care ma iubeste exact asa cum sunt si imi spune ,,Mami esti frumoasa fiindca si eu sunt frumoasa,,
Credeam ca dupa nasterea ei imi va fii mai usor sa trec peste rautatiile oameniilor, dar parca e mai rau...vad ca copiii de varsta ei nu se joaca cu ea si nu o includ si pe ea desii ea e un copil minunat si frumos si vesel si inteligent, nu e acceptata din vina mea. Si uneori simt ca nu mai am putere si nu mai pot si stiu ca trebuie sa continui pentru ea.
