39 raspunsuri la acest subiect

[ilona77]

de o bucata de vreme am inceput sa imi pun numeroase intrebari in ceea ce privesc "calitatile" mele de mama si am constatat ca sunt cam exagerata cu cocolositul, alintatul si rasfatatul fetitei mele. mereu ii fac orice moft, nu ii pot spune "nu", nu o pot pedepsi, daca o cert, o iau imediat in brate si incep sa o mangai si sa o pup, ii satisfac cam toate mofturile. la gradinita ea mananca singura, se imbraca singura, se incalta singura, isi strange jucariile si ce ii mai spune educatoarea, acasa insa nu face nimic pt ca mereu am facut eu si mereu eu sunt cea care strange in urma ei. sotul meu ma cearta si imi spune ca nu asa se educa un copil, iar eu ii raspund ca atata timp cat e la casa mea eu voi face totul pt ea si nu ma derangeaza sa fac aceste lucruri pt ca e copilul meu. ii spun ca asa a facut si mama mea cu mine. de ceva vreme, mi-a picat o carte interesanta in mana, autoarea este Danielle Laporte. in cartea respectiva am intalnit aceasta notiune de "parinte cangur" - parintele care ii surprotejeaza copilul si ii stirbeste din autonomie. pt mine, tot ceea ce fac pt copilul meu, exagerarile mele, sunt pt ca o iubesc nespus de mult si nu vreau sa ii fie greu sa sa fie nefericita. am citit insa si efectele dezastruoase ale actiunilor mele si am inceput sa ma inteleg de ce sunt asa si de ce procedez asa si cu fiica mea. de o buna perioada o strang mereu in brate, o strag tare, tare, tare, incat uneori imi spune ca o doare si ca nu poate respira, iar eu ii spun ca o iubesc tare mult si ca vreau sa o fac din nou bebe si sa o bag in burta mea sa o feresc de toate relele. la auzul acestor vorbe, sotul meu mi-a spus ca am inebunit, cum pot sa spun asa ceva si ca trebuie sa "tai cordonul ombilical" ca e mare de acum. stau si ma gandesc si imi dau seama ca gresesc facand astea pt ea, ca trebuie sa o las sa mai faca si ea anumite lucruri, ca trebuie sa inteleaga ca lumea nu e perfecta si nici buna, asa cum m-au facut ai mei sa cred, ca nu toti iti pot fi prieteni, ca trebuie sa mai dai si de greu pt a reusi si pt a-ti fi mai usor. in acelasi timp, imi dau seama ca desi teoretic stiu ce ar trebui sa fac si cum sa procedez, practic nu pot. nu pot accepta ca fetita mea creste si ca nu mai este bebe, ca nu va mai avea nevoie de mine, ca nu voi mai putea sa fac eu totul pt ea: sa o hranesc, sa o imbrac, sa o incalt, sa ii fac baita zilnica si multe alte lucruri pe care le faci cu un copil mic. tot din cauza "nebuniei" mele nu mai accept sa facem un alt copil pt "simplul" motiv ca nu pot sa iubesc un altul si ca nu vreau sa iubesc un alt copil decat pe fetita mea. stiu ca dragostea de mama nu se imparte, ca dragostea de mama creste cu fiecare copil, dar "stolul" meu nu ma lasa sa fiu si eu normala. ce sfaturi imi dati? O fi bine in Rai, dar cele mai interesante persoane nu ajung acolo. (Nietzsche)

[CristinaT]

Buna ilona77, mie imi place cum iti cresti copilul. Mai ales ca zici ca si parintii tai te-au crescut la fel si te-au lasat sa crezi ca viata este frumoasa! Dupa parerea mea este un cadou nemaipomenit oferit unui copil. Tu esti mama lui si tu stii de ce are nevoie, chiar daca nu mai este sugar. Eu zic sa profiti acum sa o pupacesti si sa o iubesti, asa cumn faci tu, ca poate vine o perioada in care nu ne mai lasa.
Chestia cu burtica, chiar daca o gandesti, nu o mai spune (macar nu se mai supara sotul), asta nu stiu daca e bine si ce intelege copilul.
Nu stiu cat te ajuta parerea mea ca si eu sunt cam la fel.

6 ani si ...

[spic de grau]

Buna Ilona,

Grea situatie sa stii... Of. Poate ar trebui sa incerci sa faci un alt bebe. Desi...poate nici asta nu e o solutie. Ptr ca asa esti tu...POate ar fi bine sa vezi un psiholog.

Hai sa iti povestesc un pic,in cateva cuvinte despre mama mea, persoana pe care eu o ador, si de care nu as fi reusit sa ma desprind daca nu era copilul meu.

Deci - mama mea m-a avut dupa n incercari..Inaintea mea i-a murit un copilas la doar cateva zile dupa nastere (era prematur).
Ca sa ma aiba pe mine, mama a stat in spital de la 6 saptamani, si pana a nascut. Inchipuie-ti deci legatura care s-a creat intre noi.

Dupa ce m-a nascut, eu eram soarele ei. Noaptea avea cosmaruri ca as putea sa mor, sa ma pierd, sa fiu rapita, sa dispar... Un medic i-a spus ca neaparat trebuie sa incerce sa mai aiba un bebe, ca altfel sigur o ia razna.
Asa l-a avut pe fratele meu.
Ne iubeste pe amandoi la fel. Insa - fata de mine a ramas tot timpul..ceva.
Cnd plecam in tabere, mama lesina pe peronul garii! Toata perioada cnd eram plecata, ea avea cosmaruri si nu putea dormi de frica ca ar putea sa mi se intample ceva (acum o inteleg, eu am decalarat ca nu-mi voi lasa copilul singur nicaieri).
Nu stiu daca mama ta a venit vreodata dupa tine in tabere. Dupa mine a venit! Dar sa stii ca nu m-a deranjat niciodata!!

Simteam si eu legatura dintre noi. La un moment dat, eram in liceu, ea trebuia sa calatoreasca mult, iar eu aveam cosmaruri ca ar putea sa i se intample ceva.
Sa iti spun ca in clasa a 12a, la banchet, eu am venit cu mama?. In fine - chiar mi-a placut sa vad privirile destul de stupefiate ale colegilor.

Ajungem la momentul casatoriei... Nu stiu daca ar fi existat un baiat pe lumea asta care sa placa cu adevarat mamei mele. Nu cred. Pe al meu sot l-a acceptat cu greu. A fst o adevarata criza cnd a trebuit sa ma mut (dupa casatorie), din casa alor mei. Si tine cont ca ramanea fratele meu in casa.
M-am mutat, in acelasi oras, dar la vreo 20 minute de mers cu masina de ei. Mama l-a acuzat pe sotul meu ca intenitonat a facut-o, ca sa ne desparta.. In weekend, adica de vineri seara, imi luam sotul si mergeam la ei, pana duminica seara, ca sa ii mai alin mamei suferinta! Suferea si sufera mult!
Sa iti mai spun ca in momentul in care am venit aici, in Fr, ea a facut diabet?

Spre binele tau - incearca sa rezolvi situatia acum. Daca crezi ca ceea ce faci ptr copilasul tau, te depaseste..adica daca te regasesti cumva in istoria de mai sus - incearca sa faci ceva acum. Eu imi dau seama ca tind sa fiu acelasi gen ca si mama mea... si incerc sa mai pun bariere inimii. Nu stiu daca e cel mai bine exprimat.
Ptr ca - eu, ca si copil, sufar mult! Ma acuz de multe ori, ca eu am imbolnavit-o pe mama, ca fericirea mea e nefericirea ei.
Si nu vreau sa simta acelasi lucru si David.

[cit]Lumy- mamica lui [bibe]David Andréi (11 Martie 2004)

---

Poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire.

Povestea nasterii lui David

[ilona77]

nu, mama mea nu venea dupa mine in tabere si nici nu lesina pe peronul garii, dar nu dormea noptile in care eu aveam examene, sesiune, eram plecata sau pur si simplu eram bolnava. se indopa cu cafea doar sa stea treaza, sa nu cumva sa aiba cosmaruri si sa imi trasmita si mie din energia "negativa" si din gandurile negre. cand eram suparata sau bolnava, fara sa ii spun, ma trezeam cu ea la usa sau ca ma suna si imi spunea ca stie ca nu mi-e bine. cand sufeream din dragoste, tot ea era prima care simtea si ma alina. eu am plecat de la 14 ani de acasa, pt a merge la liceu si apoi la facultate. plangeam de imi sarea camasa de pe mine, stiam ca si ea sufera enorm, dar niciodata nu m-a lasat sa o vad plangand, mereu m-a incurajat ca sa nu imi fie mie greu. chiar si acum, la atatia kilometri distanta tot ea este cea care ma incurajeaza. eu m-am tot gandit sa mai fac un bebe, dar nu pot, ceva ma impiedica sa fac acest pas. sunt sigura ca daca l-as face nu as fi la fel cum am fost si sunt cu fiica mea. aseara am pedepsit-o pt prima data si tot pt prima data a adormit fara mine. a plans o jumatate de ora, dar nu m-am dus. acum imi pare rau, dar deja este facut. si eu am ganduri la fel cam ca ale tale, ma tem de tot ce e mai rau, mi-e frica sa nu pateasca ceva, e ca si povestea cu drobul de sare. O fi bine in Rai, dar cele mai interesante persoane nu ajung acolo. (Nietzsche)

[spic de grau]

quote:

---

Originally posted by ilona77
cand eram suparata sau bolnava, fara sa ii spun, ma trezeam cu ea la usa sau ca ma suna si imi spunea ca stie ca nu mi-e bine. cand sufeream din dragoste, tot ea era prima care simtea si ma alina.

---

Acelasi lucru se intampla cu mama: simtea imediat daca ne era rau, si mai mult: avea vise premonitorii!! Stia inainte sa ne imbolnavim ca ne vom imbolnavi. De multe ori nu dadea atentie, (mai bine spus nu vroia sa creada in vis), dar apoi isi aducea aminte de vis.De exemplu cu fratele meu, la un moment dat a visat ca era pe coridoarele unui spital. 2 zile mai tarziu, a ajuns cu el la spital si a revazut coridoarele din vis.[cit]Lumy- mamica lui [bibe]David Andréi (11 Martie 2004)

---

Poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire.

Povestea nasterii lui David

[carli1617]

Buna, fetelor! Sa stiti ca va inteleg atat de bine! Si eu eram la fel ca voi cu primul meu copil (care are acum 4 ani). Nu mai scriu aici ce scenarii faceam cand pleca sotul meu cu el in parc iar eu ramaneam acasa! De multe ori fugeam ca o nebuna dupa ei... Tot asa, nu voiam sa mai fac un copil de teama ca n-o sa-l pot iubi la fel... Dar, am facut si al doilea copil (dupa 3 ani) si asa s-a rezolvat problema in cazul meu. Ma mir cum puteam sa fiu asa de exagerata. Acum sunt foarte echilibrata, nu ma mai isterizez daca trebuie sa plec de acasa si copiii raman cu altcineva, ba chiar nu am plans deloc atunci cand l-am dus pe baietel la gradinita si a ramas urland dupa mine!

[crini]

Ilona, cati ani are fetita ta? Eu cred ca pana la o anumita varsta e normala preocuparea pentru copil, la fel si manifestarile afective. Mi-a sunat un clopotel cand i-ai zis de burtica, asta nu mi-a placut, nu stiu exact de ce. E ca o neacceptare a ceea ce e ea acum, o fuga dupa trecut. Ma gandesc ca fara sa vrei ai putea s-o influentezi negativ, in sensul sa simta ca asa cum e acum nu o mai placi, nu te mai satisface. Ca sa nu mai spun de daunele care le pot face intr-un viitor indepartat asemenea sentimente, daca nu le schimbi. Cum ti-a aratat si spic-de-grau, apare senzatia ca nimic nu e suficient de bun pentru copilul tau si astfel in loc sa-i fi alaturi si sa te bucuri de fericirea lui, devi obstacolul in calea realizarii viselor. Cred ca un copil trebuie iubit in fiecare moment pentru ceea ce e atunci si cum e atunci, nu agatandu-te de cum era in burtica, sau cand il alaptai, cand il duceai la gradinata, scoala… E foarte bine ca ti-ai dat seama ca e ceva nefiresc in relativa vostra si incerci sa o imbunatatesti. Mult succes! Ai putea sa ne spui destre ce carte e vorba, pare interesanta? Mami de fetita (1999)si baietel (2004)

[kristinutza]

ilona, eu nu pot decat sa-ti spun parerea mea personala, tu faci cum vrei.

mie mi se pare extrem de important pt un copil sa aiba incredere in el, sa isi cunoasca f bine posibilitatile, puterile, calitatile si, mai ales, sa le si foloseasca. cred ca asta este cel mai mare bine pe care-l putem face pt copiii nostri: sa le dam "instrumentele" pe care ei le vor folosi treptat in drumul lor catre a deveni oameni. avem datoria asta fata de copil. iti dai seama ce risipa faci in momentul in care strangi tu jucariile dupa fetita, cand ea la gradinita face singura lucrul asta? ea stie sa fie responsabila, face ce-i spune educatoarea, nu ca a dresat-o sau ca a pus-o la munca. ci fetita ta are prin faptul asta un castig enorm pt viitorul ei. iar pe tine oare chiar te-ar deranja sa ai timp sa-i faci o prajiturica sau o surpriza in timpul pe care ti-l ofera in plus? adica in loc sa o ajuti la niste treburi pe care ea oricum le poate face, fara sa perceapa ca pe ceva greu sau neplacut, tu ai putea face altceva util.
risti sa ajungi sa nu-ti cunosti intr-adevar fiica: toata lumea sa o laude ca este responsabila, vesela, placuta, sociabila etc, iar tu sa vezi doar o anumita parte a ei. vrei s-o alinti, iar asta e f frumos, dar hai sa o alinti, nu s-o faci o alintata! vrei s-o rasfeti din cand in cand, dar n-o face o rasfatata! nu-i stirbi personalitatea! nu-i pune piedici! ajut-o sa invete sa se descurce si singura, nu sa creasca cc crezand ca va exista intotdeauna cineva care ii va face toate capriciile in mod neconditionat. ci ca exista intotdeauna cineva care o va intelege exact asa cum este ea, ca o iubeste neconditionat si ca o va ajuta oricand, dar nu ca va face in locul ei.
cand era in burtica ta sau cand era bb mic, era total dependenta de tine. acum nu mai este si ar fi fost groaznic sa fie sau sa vrea sa fie. este normal ca ea sa se dezvolte treptat, sa evolueze si sa devina o persoana.
cand era radu mai mic eu am fost bolnava si am stat internata 3 luni jumate. m-am gandit ca am incredere in cine se ocupa de el si... asta a fost. a trebuit sa accept ca altcineva il creste, alcineva care poate totusi nu il cunostea si nu il simtea atat de bine ca mine. insa decat sa innebunesc de ingrijorare si de jale, am ales sa uit de aspectul asta si sa ma zbat sa ma reintorc cat mai repede sanatoasa la copil.

din ce scri tu si din faptul ca ti-ai pus problema asta, pt mine e clar ca tu vrei sa schimbi ceva in modul in care o privesti tu pe fetita ta. ca de fapt aici e greul cred eu: ca o vrei sa fie vesnic bebelusul dependent de tine.
gandeste-te ca ea va avea intotdeauna nevoie de tine, dar poate nu va dori sa fie dependenta de tine. si nu ii va folosi in niciun caz.

si de ce sa fie motiv de cearta cu sotul? are rost? si el vede lucrurile altfel, ar trebui sa aiba si el un cuvant de spus in cresterea copilului, mi se pare corect asa.

fetita trebuie sa stie ca se poate baza oricand pe tine, dar nu si ca ii faci orice moft. e o diferenta mare intre a-i da o siguranta, un confort momentan si a-i da o incredere si o dorinta de a evolua, nu se a ramane un vesnic bebelus. mai ales ca bebelus este doar cu tine, nu si cu restul.

ai cerut sfaturi, eu ti l-am dat pe al meu.

cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze si video

[ilona77]

chestia cu burtica am spus-o nu pt ca nu imi place copilul meu sau pt a-i stirbi increderea in ea. am spus-o pt ca, mi-e frica de faptul ca creste si va deveni independenta. vreau sa am un copil care sa se descurce de unul singur, sa stie ca in lume sunt si rele si bune si ca nu tot timpul va fi cineva care sa o protejeze, dar nu pot. sotul meu o mai cearta, iar eu il cert pe el ca nu are rabdare cu ea; o mai refuza si eu incep sa plang si sa spun ca nu are inima, ca nu o iubeste; o mai pedepseste, dar eu ii spun fetitei mele ca poate sa faca asta sau sa priveasca la tv sau sa se joace pe calculator. fetita mea are 3 ani si 7 luni. daca sotul meu ii spune ceva ea ma intreaba pe mine, daca el o refuza cu ceva, ea vine plangand la mine pt ca stie ca eu nu o refuz si ca trec peste ce spune el. va spun ca stiu ca nu procedez bine, ca ii stirbesc din autoritatea sotului in fara copilului, ca va ajunge sa nu il mai respecte, dar mi se rupe inima cand plange. stiu si inteleg ca prin plans ma manipuleaza, imi spun ca nu voi mai ceda, dar tot aman momentul pt ca imi spun ca este prea mica sa inteleaga si sa afle ca lumea nu e facuta doar din rele sau bune. cand ma apuca depresiile, din cauza faptului ca inca nu m-am obisnuit aici, o iau in brate si vreau sa dorm cu ea. doar asa ma linistesc si pot sa o iau de la capat. ea simte, vine si ma imbratiseaza, imi da pupici si spune: `mama, vreau cu tine in pat`, eu o iau si adormim impreuna. cand vine sotul meu o ia si o pune in patut, uneori refuz si o tin toata noaptea. de cand ne-am mutat intr-un alt apartament, ea vrea sa adoarma in `pat la mama`si apoi o mut. uneori se trezeste peste noapte si vine in patul nostru, eu o primesc, iar sotul meu se enerveaza, insa ne lasa in pace. stiu ca este capabila sa faca singura multe lucruri, mi-a aratat lucrul asta, dar cred ca eu actionez asa tocmai pt ca si mama a facut la fel. pana a ma casatori nu am facut nimic, imi spunea ca voi avea timp sa fac toate astea cand voi fi la casa mea. eu am lasat-o o singura data singura cu mama mea, cand am fost la interviul de la bucuresti, pt emigrare. am sunat din ora in ora si abia asteptam sa ma intorc acasa. uneori, noaptea, ma trezesc si ma uit la ea, mi se pare ca nu mai respira si o trezesc. ea deschide ochii speriata si apoi ii spun sa se culce inapoi. tot din cauza modului meu de a comporta cu ea, nu observ nici un semn al complexului electra. e foarte atasata de mine, nu face mai nimic fara mine. se supara foarte usor pe sotul meu si ii spune ca nu il iubeste si ca el este urat. stiu ca trebuie sa ma schimb si sa fiu putin mai detasata de ea, trebuie sa am puterea sa fac acest lucru. cand si cum, nu stiu! nu vreau sa am un copil alintat, capricios si neprietenos. O fi bine in Rai, dar cele mai interesante persoane nu ajung acolo. (Nietzsche)

[Witchie]

Draga Ilona,

Am citit ce ai scris un mare zambet de duiosie pe fatza. Mi-esti draga asa pe nevazute, cum stai si te perpelesti si stii ca nu e bine dar nu te poti abtine.
Ilona, eu iti las aici niste versuri, pentru tine si pentru toate mamicile care ar putea face parte din clubul asta al celor iremediabil indragostiti de pruncii lor. Sunt ale lui Khalil Gibran:

"Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea însãsi îndrãgostitã.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sã le dati dragostea, nu însã si gândurile voastre,
Fiindcã ei au gândurile lor.
Le puteti gãzdui trupul, dar nu si sufletul,
Fiindcã sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar în vis.
Puteti nãzui sã fiti ca ei, dar nu cãutati sã-i faceti asemenea vouã,
Pentru cã viata nu merge înapoi, nici nu zãboveste în ziua de ieri.
Voi sunteti arcul din care copiii vostri, ca niste sãgeti vii, sunt azvârliti.
Pe drumul nesfârsirii Arcasul vede tinta si cu puterea Lui vã încordeazã, astfel ca sãgetile-i sã poatã zbura iute si departe.
Si puterea voastrã, prin mâna Arcasului, sã vã aducã bucurie,
Cãci, precum El iubeste sãgeata cãlãtoare, tot la fel iubeste si arcul cel statornic."

Cu drag,


Anda, mama Irinei
domnisoara Irina
Ca'caa'uu