Cum spui ce gandesti?
Ani de zile am fost o muta. Nu spuneam cand ceva ma deranja. Eram intruchiparea diplomatiei prost intelese, sau ma gratulau ca si “diplomata” oamenii care de fapt abuzau de incapacitatea mea de a spune nu/ce gandesc/ce ma deranjeaza.
Apoi recent, post divort si dupa terapie, am avut o perioada in care tranteam cu furie exact ce gandeam. Fara ranchiuna, dar spuneam transant exact ce parerea aveam eu. Nu tam nesam ci daca avea relevanta intr-o discutie sau daca luam apararea cuiva care nu era prezent. Tonul face muzica mereu si incerc si acum sa nu fiu nesimtita... sper sa imi si iasa. Insa da, de cand spun lucrurilor pe nume, mi-e mai usor, sunt mai linistita si nu ma mai duc acasa cu bulbuci la gura de atata tacut.
Mai am insa momente cand nu spun ce vreau ca ma gandesc ca pot sa incerc si fac si ceva ce nu-mi place. Si nu-mi iese, e o porcarie, ma incarc negativ, ma frustrez, rezultatele sunt proaste. Si atunci imi zic degeaba ai gura mare daca taci in momente din astea. Trebuia sa fi zis nu, sa declin oferta.
Asa ca va propun sa dezbatem cum si cand spunem lucrurilor pe nume...
Si mai ales cum spunem cand ceva ne deranjeaza. O facem onest, in fata sau pe la colturi? Ne ridicam in plen sa combatem ceva? Sau asteptam sa si-o ia altul... cand exceptia devine regula si noi suntem din cei care respecta regulile... o lasam sa treaca? Chiar daca ne deranjeaza?
Eu sunt o Don Quijotista... tot sper sa mai rezolv din atitudini... sau macar spunand, pot sa nu ma mai incarc cu ne-spusul...
Sunt pe aici... sa zicem deci ce gandim!