Risc de sindrom Down... amniocenteza

Cum te poate da viata asta cu capul de toti peretii atunci cand crezi ca esti cel mai fericit e greu de inteles, de explicat... Si nici nu vreau sa stiu, sa ma gandesc. Pentru mine, acele momente au fost groaznice asa ca nu imi pot imagina cu ce se confrunta mamicile care au astfel de probleme... Nu pot decat sa ma rog la Dumnezeu sa fim cu totii sanatosi!

Totul a inceput in cazul meu cand la bitestul facut la sfarsitul trimestrului I de sarcina mi s-a pus un risc de 1 la 149 de sindrom Down. Recomandarea medicului si decizia mea a fost sa fac direct amniocenteza, fara a repeta testul, fara triplu test si altele. Pentru ca un astfel de rezultat de 1 la 149 risc nu poate fi ignorat. In plus, amniocenteza imi va da un rezultat exact de 100%, fara alte statistici.

Incurajarile vin de peste tot in jurul meu, cu toate astea nu ma pot aduna, nu ma pot preface ca totul va fi bine si ca nu exista niciun risc. Nu ma mai pot bucura de sarcina, din contra. Nu stiu ce voi face daca copilul meu va fi diagnosticat cu sindrom Down... Cum as putea sa renunt la sarcina la 20 de saptamani? Citesc niste povesti pe tema asta si sunt cutremuratoare! Ce inima sa am sa fac asta? Pe de alta parte, ce inima sa am sa aduc pe lume un copil cu un handicap atat de sever? Nici situatia materiala nu ne ajuta in sensul asta desi nu e cel mai important lucru. 

In jurul meu toata lumea incearca sa empatizeze cu mine dar din nou nu ma ajuta. Pana si sotul, desi il vad ca sufera, imi spune sa nu ma mai consum atat de tare, ca totul va fi bine. Prietenele mele insarcinate au trecut si ele de primul trimestru si oricat de rau regreta situatia in care ma aflu ele isi vad de viata lor si de bebele lor... Parca am devenit dintr-o data foarte egoista si nu ma mai pot bucura din tot sufletul pentru ele.. In perioada asta ar trebui sa incep sa il simt pe bebe ca misca dar parca nu vreau... Nu vreau sa ma mai atasez... nu inca... nu pana nu voi primi un rezultat. Cu toate astea, instinctul de mama ma indeamna invers. Bebe incepe sa miste... primesc confirmarea oficiala ca e baietel. Burtica incepe sa se vada din ce in ce mai evident. Ma mangai pe burtica si vorbesc cu bebe sa fie sanatos. Ma rog la Dumnezeu sa nu fie cazul nostru. Sa nu fie cazul nimanui... Desi, ne intoarcem fata spre Dumnezeu doar cand avem nevoie. Ma simt vinovata, simt ca platesc pentru pacatele mele. Dar cel mai rau este faptul ca simt ca devin o persoana egoista, o persoana rea. Cum m-as mai putea bucura eu pentru prietena mea daca eu as fi nevoita sa renunt la propriul copil? E cineva care ar putea sa faca asta? Stiu ca nu e ok, ma judec si ma acuz pentru asta dar cred ca nu as putea sa ma bucur din tot sufletul. Totodata, cum as putea trai stiind ca am adus pe lume un copil cu un handicap, un copil care va fi marginalizat si exclus din mai toate colectivele... Ar insemna sa renunt la servici, sa fiu langa el nu doar in copilarie ci toata viata... Cum ne vom descurca? Nu vreau sa ma uit la lucrusoare pentru copil, nu vreau sa le cumpar, nici macar la nume nu ma gandesc. Asta desi incerc sa ma incurajez ca totul va fi in regula.

Astfel de intrebari ma macinau permament in cele 4 saptamani pana am facut amniocenteza... efectiv taiam zilele din calendar. La asta s-a adaugat si stresul banilor, caci, pentru cei ce nu stiu amniocenteza nu este ieftina deloc. Am reusit sa o decontez si sa platesc doar o suma modica dupa muulte telefoane si programari. 

De interventia in sine nu mi s-a facut frica decat in ultimul moment; recunosc ca mi-a fost si frica de durere dar frica cea mai mare era ca bebe ar putea pati ceva. Ar fi putut sa fie sanatos si sa pateasca ceva din cauza mea si a amniocentezei. Totodata nu puteam sa ma prefac ca nimic nu s-a intamplat si sa continui sa port sarcina cu un astfel de risc atasat. Cand am facut amniocenteza parca eram teleghidata. Ma incurajam gandindu-ma ca sunt pe mana unui medic foarte, foarte bun, citisem numai recenzii pozitive. Am stat nemiscata in timpul procedurii ca nu cumva sa ma misc si bebe sa pateasca ceva. Desi, dragul de el m-a mutat instinctiv cand a simtit acul in burtica. Destept de mic.Am stat la pat cateva zile si am luat tratamentul ca sa nu periclitez sarcina cu ceva.  Ca sunt sanse de pierdere a sarcinii de 1 la 200, daca nu chiar de 1 la 100. Din fericire, totul a fost ok, ne-am revenit repede. Numai ca rezultatele urmau sa soseasca in 15 zile lucratoare. O eternitate! Mult mai mult decat m-as fi asteptat... 

Am incercat in toate aceste 3 saptamani sa nu mai caut informatii pe internet, sa nu ma mai gandesc... Nici sa ma mai rog nu mai puteam pentru ca efectiv imi aduceam aminte si intram iar in starea respectiva (nu ca as fi iesit vreodata). Incercam sa fac orice altceva, lucruri care sa-mi ocupe timpul. Lucruri care excludeau copiii, bineinteles. Devenisem distanta si rece. Desi nu trecuse nici macar o saptamana de la interventie imi verificam frenetic emailul sa vad daca am primit rezultatele. 

Weekendul dinaintea sosirii rezultatelor a fost cel mai greu. 

In momentul in care m-am dus la receptie sa iau rezultatele, fix la ora la care mi-au spus (abia le adusese din laborator) si am vazut ca "Nu au fost detectate anomalii genetice" am izbucnit in plans. Abia atunci am constientizat cat de usurata am fost si cat de mult m-am stresat. Am anuntat pe toata lumea ca totul este bine si le-am multumit ca ne-au fost alaturi... si sa speram ca asa va fi in continuare!