-
Voiam foarte mult, atat sotul, cat si eu sa avem un copil. El depasise varsta de 35 de ani, eu ma apropiam firesc de ea, prin urmare, cum ar spune lumea :" era timpul". Usor, usor, dupa mai bine de 9 luni de incercari, incepusera sa ma incerce sentimentele de disperare si sa ma intreb ce e in neregula cu noi, imi puneam problema infertilitatii, asa ca am mers la un medic extraordinar care mi-a recomandat sa incep cu anumite investigatii hormonale. Nu am reusit sa le duc la bun sfarsit pentru ca...a venit vestea multasteptata:doua liniute! Da, eram insarcinata. Bucurie mare, relaxare, veselie pe capul nostru...vreo 24 h, apoi au inceput sa ma apuce grijile. Si nu asa, ca "oare daca e fata sau daca e baiat, daca are ochii verzi sau caprui", griji precum: "daca va avea probleme de sanatate, daca voi fi in stare sa duc sarcina la capat; eu nu sunt o fire energica, oare o sa am puterea sa il cresc intr-un mod sanatos, oare o sa ii transmit si lui toate grijile mele, nu ma consider un model bun pentru copilul meu, sper sa semene cu taica-sau, oare cum va arata lumea asta cand va creste etc., etc., etc". Asa au inceput primele zile pana am ajuns sa nu pot dormi, sa nu ma pot relaxa, sa nu pot manca. Nu stiu daca anxietatea asta a fost doar din cauza hormonilor sau mai degraba a firii mele specifice de a ma ingrijora si cand nu e cazul, cert este ca ceea ce a urmat pret de 3 luni a integrat toate aspectele neplacute specifice trimestrului I: voma, dureri de cap, dureri musculare, furnicaturi in maini si in picioare, indispozitii, puls crescut, insomnii, anxietate. Aproape ca nu mai simteam deloc bucuria ca sunt insarcinata, frica mi-a furat mult din cele 3 luni. A fost o supravietuire, iar in tot acest haos cel mai frumos moment, un moment de pace, a fost cel in care i-am auzit bataile inimii. S-a facut liniste in mintea si in sufletul meu, parca eram in alta lume din care veneau acele sunete care semanau unui galop alert. Am simtit atunci ca pot fi puternica si o lacrima mi-a amintit ca sunt om, ca sunt facuta din carne si oase, ca lucrurile in mine inca functioneaza si am avut increde ca va fi bine. Si da, aproape de finalul primelor 3 luni, pot sa spun ca este bine
Comentarii