Va povesteam ca saptamana viitoare, la 37 de saptamani trebuie sa merg la spital, unde probabil voi mai astepta inca o perioada. Faptul ca trebuie sa plec de acasa, la circa 200 km, ca nu mai stiu ce sa imi pun in bagaj, ca il las singur pe sotul meu... imi creeaza o stare de nerabdare, de emotie pozitiva, de bucurie, dar si de suspans. E un amalagam de emotii si sentimente, de fapt. Sincera sa fiu, pana acum nici nu prea m-am gandit la etapa spitalizarii si a nasterii propriu-zise, pentru ca stiu ca voi fi pe maini bune. Eu imi imaginez mereu cum va fi cu bebe acasa, cum o sa il schimb, cum o sa vorbim toti trei si cum o sa fie cand o sa creasca. Acum insa, cand se apropie momentul, ma gandesc si la ce ma astreapta la spital si chiar am emotii. Prietenele imi recomanda sa fiu calma pentru ca acolo are cine sa aia grija de noi, problema ar fi de fapt acasa. Eu sunt, totusi, pregatita pentru puiul meu si abia astept sa il tin in brate.
Acum 3 ani catelusa mea a facut un singur pui si in aceeasi zi ea a si murit. Eu...mama eroina, fiind si in concediu, mi s-a rupt sufletul de mila si am hotarat sa iau puiul de catel sa il cresc cu biberonul. Circa 3 saptamani l-am hranit cu seringa si biberonul din 2 in 2 ore, zi si noapte, ca pe un bebelus si cred ca si acum ma recunoaste de mama. Acum Bobita este baiat mare si ne iubeste foarte mult, insa ...din cauza nenergiei lui l-am dus la mama.
De aceea spun eu ca sunt pregatita sa fiu mamica pe bune :))
Cu drag,
Mirela
Comentarii