Povestea noastra

A trecut atât de mult timp de când burtica frumoasa si saltareata s-a metamorfozat într-un baietel superb si activ. 

Mi-am propus de mult sa scriu povestea întâlnirii noastre, însa de fiecare data oboseala a câstigat. Desi mâine împlinim 3 luni, înca nu ne-am pus pe picioare în sensul echilibrarii ritmului circadian. 

Dar, cum acum puiul mic doarme, voi încerca sa va scriu, pe scurt, povestea noastra.

În 21 ianuarie eram extrem de racita. A doua zi urma sa merg la control, ultimul înainte de nastere - care era programata pentru 29 ianuarie. Suportasem o noapte grea. Eram înfundata, nu puteam respira, burta ma durea, dar nu în mod deosebit. Nu mai stiam ce nu ma doare, aveam frisoane... si spre dimineata am observat un lichid pe care l-am considerat a fi semn de incontinenta (dat fiind ca ajunsesem rotunda ca un balon). Hainele ma strângeau, ghetele mi se rupsesera de tot aproape, nu mai rezistau tensiunii, picioarele mi-erau butuci.

Înainte de a ma culca am facut mâncare pentru câteva zile, m-am epilat complet... ceva îmi spunea ca nu ma voi mai întoarce acasa. Nu stiu de ce aveam sentimentul acesta...

Dimineata ne-am îmbracat sa mergem la control. Era frig...dar nu mai simteam. În metrou dezastru... iar am stat o gramada la Universitate sa schimbam spre Victoriei. Pentru prima data mi s-a oferit un loc în metrou. Ma simteam doar obosita, nimic altceva. Am ajuns în final la Filantropia. Dupa 40 min am intrat la control. Zâmbetul doctorei pierea încet, dar nu a vrut sa tradeze nimic. A chemat-o pe rezidenta si mi-a spus ca trebuie sa fac niste analize...ceva de stres la copil. Am zis ca sigur e teratomul care face probleme. 

Mi-au luat niste sânge si m-au pus pe o masa cu niste cabluri pe mine. Atunci am aflat ca am contractii... si înca puternice. Asta vazuse doctora. M-a pus sa manânc ceva si sa revin sa mai facem o data testul. Mâncasem doar un ou fiert la 6 si era deja 11. Asadar, dupa jumatate de ora m-au chemat la test. Verdictul: contractii puternice. Socant pentru toata lumea era ca eu nu simteam nimic. Simteam doar nevoia de a ma întinde. Sotul, saracul, statea panicat în sala de asteptare. Nu eram pregatiti pentru asta. Psihic. Ma suna mereu. Eu stateam într-un salon singura si asteptam. O asistenta mi-a zis ca ramân. Mie doctora mi-a zis ca doar fac niste analize si plec. De fapt stia ca nu va fi asa, dar nu a vrut sa-mi spuna. Când am aflat ca nasc...si de la asistenta, nu de la dr., am inceput sa simt nevoia mai acuta de a ma întinde. Îmi era frica. Nu mai stiam daca sa ma bucur sau nu. 

În cele din urma a venit si dr mea si m-a chemat la cabinet. M-a pus pe capra, era adevarat. Eram în pretravaliu si eu habar nu aveam. M-au transferat la sala de nasteri. Toata lumea ma întreba de geanta. Eu nu aveam nimic. Am sunat prietena la care stateam si am rugat-o sa plece de la lucru, sa-mi aduca geanta la maternitate. Sotul era deja lesinat. Nu îi venea sa creada ca urmeaza sa devina tata. Ne lua pe nepregatite. Eu tremuram.

Între timp se amuzau infirmierele si asistentele de mine si de pudicitatea mea. Îmi ziceau Baba Dochia ca eram plina de haine... habar nu aveau ca eu eram racita cobza. 

Aveam tensiunea 17 cu 10. Am anuntat ca sunt cardiaca. Au urmat acte de semnat, declaratii, discutii, explicatii despre cum va decurge nasterea. Nu auzeam nimic. Dadeam mecanic din cap si asteptam momentul. Urma sa devin mama. Eram terminata de emotii. Râdeam necontrolat, dar totodata mi-era frica. Grija mea era sa îmi poata fi transferat copilul cât mai repede la Budimex.

Pâna la ora 16 am avut de asteptat... caci sala de nasteri era plina. Pe la 16 fara putin am fost chemata. Mi s-a facut anestezia în coloana si a început operatia. Intrasem în panica fiindca înca îmi simteam picioarele cand au spus ca încep. Nu stiam cum e...dar am descoperit ca în fapt nu simteam nimic. Au urmat rugaciunile, lacrimile... desi aveam oxigen în nas ma chinuiam sa respir pe gura caci nu simteam oxigenul. 

Apoi a venit dr. anestezist si m-a anuntat ca urmeaza sa scoata copilul si sa nu ma speri ca vor apasa puternic. Eram în extaz, dar totodata muream de frica, fiindca vazusem un clip cu un copil cu teratom pe care nu l-au putut scoate în timp util din cauza tumorei si a murit. Aveam emotiile din lume... când am auzit: îl scoatem, în minte mi se derulau toate rugaciunile posibile. Am auzit un tipat. Cel mai frumos tipat pe care l-am auzit vreodata în viata mea. Lacrimile îmi curgeau haotice pe obraji. Ardeam. Eram mama. Totusi, înca nu iesise, ma rugam sa fie gata. La un momentdat tipatul s-a transferat undeva în dreapta. Am înteles ca a iesit. Eram atât de fericita. Ma chinuiam sa vad ceva. Nu vedeam nimic. Era 16.15 min. Dupa câteva minute, strigatul s-a îndreptat spre mine, pentru a se opri când a ajuns la mine. Atunci l-am vazut: un sufletel pur, superb. Îl admiram si plângeam de fericire. Era cel mai frumos lucru pe care îl vazusem vreodata. Nu am vazut tumora, era în fasa. Copilul era superb. I-am sarutat barbita si plângeam. El era linistit. NU mai zicea nimic. Când l-au luat, a început iar sa plânga.

Doar dr anestezist m-a felicitat. Vedeam pe fetele tuturor tristete si panica. Tumora era mai mare decât abdomenul lui. Era ceva ce nu mai vazusera. Toata maternitatea stia cazul. Eu totusi eram în extaz.

În fine, ma gândeam doar la el. Au terminat de cusut... m-au luat si pe mine ca pe toata lumea, ca pe sacul de cartofi :)) jos de pe masa de operatie. Am fost transferata înapoi în sala de la reanimare, de unde plecasem.  Mi s-a spus ca s-a discutat la Budimex si desi era asteptat în 29, îl vor lua.

A venit si taticul. Era fericit si trist totodata. El vazuse monstrul atasat de îngerul nostru... mi-a zis ca avem un baietel superb care seamana cu mine. A stat cu mine putin si a fost nevoit sa plece.

A urmat o noapte de cosmar cu dureri, flatulenta, frica. Ramasesem singura. Toate mamicile erau cu copiii... doar copilul meu era în alt spital... iar eu priveam pe fereastra de la capul meu cerul rosu si plângeam sa-mi tin îngerasul în brate.

Toate astea s-au întâmplat într-o joi. Pâna duminica m-am luptat sa învat iar sa merg. Voiam sa ajung cât mai repede la copil. Aveam pe telefon poza cu el facuta de tatic. O pupam non stop si eram nerabdatoare sa-l pup pe el în realitate. Urcam si coboram scari în disperare. Ma împrietenisem cu holul. Oboseam cumplit... dar voiam mai repede la copil si stiam ca asta e secretul.

Sâmbata noaptea nu am dormit de loc de emotii stiind ca dimineata urma sa plec. Tot atunci a venit si lapele... furios. Dimineata mi-am fortat plecarea, fara sa tin cont ca sânii îmi explodau si ardeau. Am plecat asa... direct la Budimex, la copil. Desi trebuia operat a doua zi (vineri), operatia s-a tot amânat. La momentul respectiv nu întelegeam de ce, apoi am apreciat. 
Mi-am vazut copilul, voiam sa stau cu el, sa-l tin în brate... voiam sa fie operat... Am alergat cu sotul dupa medici prin tot spitalul. Degeaba. Era duminica. Nu am putut ramâne internata caci nu erau locuri iar copilul meu nu mânca, oricum. Era tinut doar pe perfuzii, caci rectul lui era acoperit de tumora si ar fi aparut complicatii daca mânca. În fine.

Zilnic ne rugam sa îl opereze... si plângeam. Am facut febra laptelui, am fost la un pas de mastita, dar ma mulgeam... si plângeam. Ma luptam cu psihicul meu pentru a nu pierde laptele. Colostrul s-a dus, iar copilul meu tot nu mânca. Marti ni s-a zis ca va fi operat. Si eu si taticul aveam senzatia ca totusi nu va fi asa dar ne-am propus sa îl botezam. Ni se explicasera toate riscurile...si ne-am dat seama ca are mare nevoie de înger. Asa a fost. Astfel, pe 27 ianuarie, de aducerea moastelor Sf. Ioan Gura de Aur, l-am botezat în spital, la Pr. Dinu. I-am dat numele Ioan. 

A doua zi, miercuri, 28 ianuarie, la ora 10, copilul a intrat în operatie. La ora 17.30, domnul dr. Ionescu  (chirurgul principal), a iesit obosit. Când ne-a vazut a schitat un zâmbet si ne-a zis doar atât: ”nu a fost bine, a fost FOARTE BINE! va fi adus curând”. Sotul a plecat pâna la Biserica, jos, iar eu asteptam cu nerabdare sa îmi vad copilul. 

Dupa 15 minute a fost adus. Era perfect! Mi s-a spus ca abia luni va începe sa manânce. 

Totusi, duminica, pe 1 februarie, la vizita, mi s-a spus ca pot ramâne! Iar am fost luata pe nepregatite. Iar avusesem un instinct si lasasem totul pregatit acasa :)). De aici au început aventurile: era prea mic, anemiat, nu putea suge. Ma mulgeam si îi dadeam biberon.

Au urmat multe încercari... s-a oparit la operatie, a fost cusut iar, a avut un episod de apnee, îmi murise în brate chiar când trebuia sa ne externam, am luat-o de la capat. Lacrimi, rugaciuni si sperante. 

Am trecut prin multe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu bine prin toate si e bine.

Am avut îngeri pazitori, întruchipati în niste medici extraordinari carora le suntem recunoscatori: prof. dr. Ionescu, dr. Mocanu, dr. Andrei, dr. Gurita, dr. Manolache, dr. Cârstoveanu, dr. Scurtu, dr. Vayna, dr. Cigaran, dr. Soare... si multi altii care sunt convinsa ca au contribuit în tot acest timp, despre care nu stim, dar pentru care ne rugam mereu si carora le suntem recunoscatori pe viata pentru tot!

Dupa o luna, am fost lasati sa plecam acasa, urmând sa revenim într-o saptamâna. Din pacate analizele aratau ca e suspect de cancer, tumora fusese cu risc de malignitate nedeterminat. Saptamânal ne întorceam la control. De doua ori ne-am mai internat pentru analize. Toate pareau bune. Singurul lucru rau: era anemic, desi a avut transfuzie... ni s-au dat 10 zile la dispozitie sa ne punem pe picioare. Am reusit.

Acum facem 3 luni, zâmbim, ne rasfatam, suntem activi, papam doar tâtica, am renuntat la biberon... desi ne-am nascut cu 3.250, ne-am externat cu 2.680g, iar acum avem 5kg. Deja se rostogoleste, se lupta sa râda zgomotos...dar ies doar tipete deocamdata... iar picioarele sunt cele mai active. Operatia s-a recuperat extrem de frumos, si tot ce a fost parca nici nu a existat vreodata.

Aceasta este povestea noastra, cu bune si rele... de aici totul va fi bine! Trebuie!

PS: Poza e de la nastere. E poza pe care o admiram si sarutam continuu... cea cu care dormeam în gând.