Bloguri

Povestea noastră

  • A trecut atât de mult timp de când burtica frumoasă și săltăreață s-a metamorfozat într-un băiețel superb și activ. 

    Mi-am propus de mult să scriu povestea întâlnirii noastre, însă de fiecare dată oboseala a câștigat. Deși mâine împlinim 3 luni, încă nu ne-am pus pe picioare în sensul echilibrării ritmului circadian. 

    Dar, cum acum puiul mic doarme, voi încerca să vă scriu, pe scurt, povestea noastră.

    În 21 ianuarie eram extrem de răcită. A doua zi urma să merg la control, ultimul înainte de naștere - care era programată pentru 29 ianuarie. Suportasem o noapte grea. Eram înfundată, nu puteam respira, burta mă durea, dar nu în mod deosebit. Nu mai știam ce nu mă doare, aveam frisoane... și spre dimineață am observat un lichid pe care l-am considerat a fi semn de incontinență (dat fiind ca ajunsesem rotundă ca un balon). Hainele mă strângeau, ghetele mi se rupseseră de tot aproape, nu mai rezistau tensiunii, picioarele mi-erau butuci.

    Înainte de a mă culca am făcut mâncare pentru câteva zile, m-am epilat complet... ceva îmi spunea că nu mă voi mai întoarce acasă. Nu știu de ce aveam sentimentul acesta...

    Dimineața ne-am îmbrăcat să mergem la control. Era frig...dar nu mai simțeam. În metrou dezastru... iar am stat o grămadă la Universitate să schimbăm spre Victoriei. Pentru prima dată mi s-a oferit un loc în metrou. Mă simțeam doar obosită, nimic altceva. Am ajuns în final la Filantropia. După 40 min am intrat la control. Zâmbetul doctorei pierea încet, dar nu a vrut să trădeze nimic. A chemat-o pe rezidentă și mi-a spus ca trebuie să fac niște analize...ceva de stres la copil. Am zis că sigur e teratomul care face probleme. 

    Mi-au luat niște sânge și m-au pus pe o masă cu niște cabluri pe mine. Atunci am aflat că am contracții... și încă puternice. Asta văzuse doctora. M-a pus să mănânc ceva și să revin să mai facem o dată testul. Mâncasem doar un ou fiert la 6 și era deja 11. Așadar, dupa jumătate de oră m-au chemat la test. Verdictul: contracții puternice. Șocant pentru toată lumea era că eu nu simțeam nimic. Simțeam doar nevoia de a mă întinde. Soțul, săracul, stătea panicat în sala de așteptare. Nu eram pregătiți pentru asta. Psihic. Mă suna mereu. Eu stăteam într-un salon singură și așteptam. O asistentă mi-a zis că rămân. Mie doctora mi-a zis că doar fac niște analize și plec. De fapt știa că nu va fi așa, dar nu a vrut să-mi spună. Când am aflat că nasc...și de la asistentă, nu de la dr., am inceput să simt nevoia mai acută de a mă întinde. Îmi era frică. Nu mai știam dacă să mă bucur sau nu. 

    În cele din urmă a venit și dr mea și m-a chemat la cabinet. M-a pus pe capră, era adevărat. Eram în pretravaliu și eu habar nu aveam. M-au transferat la sala de nașteri. Toată lumea mă întreba de geantă. Eu nu aveam nimic. Am sunat prietena la care stăteam și am rugat-o să plece de la lucru, să-mi aducă geanta la maternitate. Soțul era deja leșinat. Nu îi venea să creadă că urmează să devină tată. Ne lua pe nepregătite. Eu tremuram.

    Între timp se amuzau infirmierele și asistentele de mine și de pudicitatea mea. Îmi ziceau Baba Dochia că eram plină de haine... habar nu aveau că eu eram răcită cobză. 

    Aveam tensiunea 17 cu 10. Am anunțat că sunt cardiacă. Au urmat acte de semnat, declarații, discuții, explicații despre cum va decurge nașterea. Nu auzeam nimic. Dădeam mecanic din cap și așteptam momentul. Urma să devin mamă. Eram terminată de emoții. Râdeam necontrolat, dar totodată mi-era frică. Grija mea era să îmi poată fi transferat copilul cât mai repede la Budimex.

    Până la ora 16 am avut de așteptat... căci sala de nașteri era plină. Pe la 16 fără puțin am fost chemată. Mi s-a făcut anestezia în coloană și a început operația. Intrasem în panică fiindcă încă îmi simțeam picioarele cand au spus că încep. Nu știam cum e...dar am descoperit că în fapt nu simțeam nimic. Au urmat rugăciunile, lacrimile... deși aveam oxigen în nas mă chinuiam să respir pe gură căci nu simțeam oxigenul. 

    Apoi a venit dr. anestezist și m-a anunțat că urmează să scoată copilul și să nu mă speri că vor apăsa puternic. Eram în extaz, dar totodată muream de frică, fiindcă văzusem un clip cu un copil cu teratom pe care nu l-au putut scoate în timp util din cauza tumorei și a murit. Aveam emoțiile din lume... când am auzit: îl scoatem, în minte mi se derulau toate rugăciunile posibile. Am auzit un țipăt. Cel mai frumos țipăt pe care l-am auzit vreodată în viața mea. Lacrimile îmi curgeau haotice pe obraji. Ardeam. Eram mamă. Totuși, încă nu ieșise, mă rugam să fie gata. La un momentdat țipătul s-a transferat undeva în dreapta. Am înțeles că a ieșit. Eram atât de fericită. Mă chinuiam să văd ceva. Nu vedeam nimic. Era 16.15 min. După câteva minute, strigătul s-a îndreptat spre mine, pentru a se opri când a ajuns la mine. Atunci l-am văzut: un suflețel pur, superb. Îl admiram și plângeam de fericire. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată. Nu am văzut tumora, era în fașă. Copilul era superb. I-am sărutat bărbița și plângeam. El era liniștit. NU mai zicea nimic. Când l-au luat, a început iar să plângă.

    Doar dr anestezist m-a felicitat. Vedeam pe fețele tuturor tristețe și panică. Tumora era mai mare decât abdomenul lui. Era ceva ce nu mai văzuseră. Toată maternitatea știa cazul. Eu totuși eram în extaz.

     

    În fine, mă gândeam doar la el. Au terminat de cusut... m-au luat și pe mine ca pe toată lumea, ca pe sacul de cartofi :)) jos de pe masa de operație. Am fost transferată înapoi în sala de la reanimare, de unde plecasem.  Mi s-a spus că s-a discutat la Budimex și deși era așteptat în 29, îl vor lua.

    A venit și tăticul. Era fericit și trist totodată. El văzuse monstrul atașat de îngerul nostru... mi-a zis că avem un băiețel superb care seamănă cu mine. A stat cu mine puțin și a fost nevoit să plece.

    A urmat o noapte de coșmar cu dureri, flatulență, frică. Rămăsesem singură. Toate mămicile erau cu copiii... doar copilul meu era în alt spital... iar eu priveam pe fereastra de la capul meu cerul roșu și plângeam să-mi țin îngerașul în brațe.

    Toate astea s-au întâmplat într-o joi. Până duminică m-am luptat să învăț iar să merg. Voiam să ajung cât mai repede la copil. Aveam pe telefon poza cu el făcută de tătic. O pupam non stop și eram nerăbdătoare să-l pup pe el în realitate. Urcam și coboram scări în disperare. Mă împrietenisem cu holul. Oboseam cumplit... dar voiam mai repede la copil și știam că ăsta e secretul.

    Sâmbătă noaptea nu am dormit de loc de emoții știind că dimineața urma să plec. Tot atunci a venit și lapele... furios. Dimineața mi-am forțat plecarea, fără să țin cont că sânii îmi explodau și ardeau. Am plecat așa... direct la Budimex, la copil. Deși trebuia operat a doua zi (vineri), operația s-a tot amânat. La momentul respectiv nu înțelegeam de ce, apoi am apreciat. 
    Mi-am văzut copilul, voiam să stau cu el, să-l țin în brațe... voiam să fie operat... Am alergat cu soțul după medici prin tot spitalul. Degeaba. Era duminică. Nu am putut rămâne internată căci nu erau locuri iar copilul meu nu mânca, oricum. Era ținut doar pe perfuzii, căci rectul lui era acoperit de tumoră și ar fi apărut complicații dacă mânca. În fine.

    Zilnic ne rugam să îl opereze... și plângeam. Am făcut febra laptelui, am fost la un pas de mastită, dar mă mulgeam... și plângeam. Mă luptam cu psihicul meu pentru a nu pierde laptele. Colostrul s-a dus, iar copilul meu tot nu mânca. Marți ni s-a zis că va fi operat. Și eu și tăticul aveam senzația că totuși nu va fi așa dar ne-am propus să îl botezăm. Ni se explicaseră toate riscurile...și ne-am dat seama că are mare nevoie de înger. Așa a fost. Astfel, pe 27 ianuarie, de aducerea moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur, l-am botezat în spital, la Pr. Dinu. I-am dat numele Ioan. 

    A doua zi, miercuri, 28 ianuarie, la ora 10, copilul a intrat în operație. La ora 17.30, domnul dr. Ionescu  (chirurgul principal), a ieșit obosit. Când ne-a văzut a schițat un zâmbet și ne-a zis doar atât: ”nu a fost bine, a fost FOARTE BINE! va fi adus curând”. Soțul a plecat până la Biserică, jos, iar eu așteptam cu nerăbdare să îmi văd copilul. 

    După 15 minute a fost adus. Era perfect! Mi s-a spus că abia luni va începe să mănânce. 

    Totuși, duminică, pe 1 februarie, la vizită, mi s-a spus că pot rămâne! Iar am fost luată pe nepregătite. Iar avusesem un instinct și lăsasem totul pregătit acasă :)). De aici au început aventurile: era prea mic, anemiat, nu putea suge. Mă mulgeam și îi dădeam biberon.

    Au urmat multe încercări... s-a opărit la operație, a fost cusut iar, a avut un episod de apnee, îmi murise în brațe chiar când trebuia să ne externăm, am luat-o de la capăt. Lacrimi, rugăciuni și speranțe. 

    Am trecut prin multe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu bine prin toate și e bine.

    Am avut îngeri păzitori, întruchipați în niște medici extraordinari cărora le suntem recunoscători: prof. dr. Ionescu, dr. Mocanu, dr. Andrei, dr. Guriță, dr. Manolache, dr. Cârstoveanu, dr. Scurtu, dr. Vayna, dr. Cigaran, dr. Soare... și mulți alții care sunt convinsă că au contribuit în tot acest timp, despre care nu știm, dar pentru care ne rugăm mereu și cărora le suntem recunoscători pe viață pentru tot!

    După o lună, am fost lăsați să plecăm acasă, urmând să revenim într-o săptămână. Din păcate analizele arătau că e suspect de cancer, tumora fusese cu risc de malignitate nedeterminat. Săptămânal ne întorceam la control. De două ori ne-am mai internat pentru analize. Toate păreau bune. Singurul lucru rău: era anemic, deși a avut transfuzie... ni s-au dat 10 zile la dispoziție să ne punem pe picioare. Am reușit.

     

    Acum facem 3 luni, zâmbim, ne răsfățăm, suntem activi, păpăm doar țâțică, am renunțat la biberon... deși ne-am născut cu 3.250, ne-am externat cu 2.680g, iar acum avem 5kg. Deja se rostogolește, se luptă să râdă zgomotos...dar ies doar țipete deocamdată... iar picioarele sunt cele mai active. Operația s-a recuperat extrem de frumos, și tot ce a fost parcă nici nu a existat vreodată.

    Aceasta este povestea noastră, cu bune și rele... de aici totul va fi bine! Trebuie!

     

    PS: Poza e de la naștere. E poza pe care o admiram și sărutam continuu... cea cu care dormeam în gând.


Comentarii

11 comentarii

Comentarii Publice

Poti sa comentezi si anonim (vezi casuta la final dupa ce scrii mesajul)
 

Mesaje de la acelasi autor

  • Griji, panici, gânduri, depresie, hormoni

    Dragă bebe, Mami este puțin panicată. Ieri am experimentat un episod de depresie îngrozitor. Niciodată în viața mea nu am fost așa... și am mai avut de-a face cu depresiile în timp....
  • O nouă odisee, un nou drum

    ... În sfârșit am primit confirmarea! Nu mai aștept o dungă profundă. Îmi este suficientă și una ștearsă. Știu că sunt foarte nerăbdătoare și mă grăbesc... dar după atâtea tes...
  • PRIMUL AN

      Astazi este o zi minunata... privesc afara si inteleg cum pana si natura imi zambeste. Parca ieri simteam miscarile agitate din burtica, ieri priveam spre botoseii verzi si ma intrebam cum ara...
  • 9 luni cu bucurie...

    Doamne, cât avem de recuperat!! Cât de multe lucruri noi am făcut de când nu am mai apucat să mai scriem... e foarte greu.  Uneori am senzația că timpul s-a comprimat. Unde sun...
  • 7 rostogoliri. Cate una pentru fiecare lunita

    Mesaj de fuga:   Noi am facut ieri 7 luni. In sfarsit mananca si el fara sa ma rog de el... cate un castronel odata. Ceea ce e bine... dar s-a simtit si la greutate. Are 73,5 cm si 8.300 kg... ...

Din aceeasi categorie...

  • Vestea cea mare

    Sa va povestesc despre ziua cand am aflat ca sunt însărcinată.Era o zi ca oricare alta ,fetita mea se juca cu păpușile eu de dimineata am inceput sa am stări de greață si un miros foarte dezvoltat m-a...
  • Povestea mea

    Am sa incep sa va spun povestea mea,incerc sa raman însărcinată de vreo 3 ani dar nu am reusit până într-o zi dar nu oricare zi .După cum vi-am mentionat mai am O fetita de 10 ani,în 18 octombrie este...
  • Nasterea

    Azi, 15. 04.2019, ora 00 : 05 , a venit pe lume cea dea doua minune din viata noastra, minune ce ne-a adus 3,450kg de bucurii, 52 cm de fericire si infinita iubire si împlinire sufletească....mami, ta...
  • ♥️

    Bună tuturor mămicilor! După ce am avut câteva zile de foc, Mărțișorul nostru a ajuns! Un pic prea devreme, un pic prea micuț dar Doamne Doamne știe El ce face! Îmi dau seama că a fost cel mai bun luc...
  • Miscari bebe

    Am început să simt si miscarile lui bebe si chiar dacă mai am un băiețel emoțiile sunt aceleasi ca si pentru prima data,ce poate fi mai frumos decat sa stiu ca in burtica la mine sa cuibărit un nou pu...
  • ,,Viața mea s-a schimbat”

    Viata mi a oferit un cadou și anume motivul din care viata mea s-a schimbat total un suflețel bate in mine e atat de harnicuta in cat niciodata nu am sa uit ca la prima nostra ecografie ea era cu dege...
  • Burtica mai usoara

    Am intrat in cea de-a 37-a saptamana a sarcinii!!!Suntem foarte fericiti si eu si sotul ca se apropie momentul mult asteptat!!!De cateva zile am inceput sa ma simt mai bine, respir mai usor, si nu mai...
  • Bebemare la ecografie

    Saptamana 35 de sarcina imi aduce multe surprize, printre care sughitul bebeului, si inca un eveniment, astazi fiind la control la doctorita mea, mi-a facut o ecografie, ca sa-l verifice pe bebe c...
  • Cele mai frumoase saptamani

    Am facut 18 saptamani puisorul nostru, acus ajungem la jumatea sarcini. Ma simt din ce in ce mai bine, parca nici nu esti acolo. Si in primele saptamani credeam ca nu o sa ma mai simt niciodata asa. T...
  • bebe

    buna seara mamicutza ..ieri am fost la morfofetala ...bebe e bine si nu prea a vrut sa se lase pozat, are 630g la 23 sapt si 5 zile. Din pacate de acu inainte trebuie sa stam la pat deoarce am placent...