Timpul a trecut extraordinar de repede. Chiar daca uneori mi se parea ca zilele se ratacesc undeva pe drum, acum, cand privesc in urma nu imi vine sa cred ca in 2 luni te voi putea tine in brate. Intre mine si minunea mea stau doar saptamani.
Dar intalnirea se poate petrece mai devreme sau mai tarziu in functie de dorintele tale de a scapa din burtica si de a-ti vedea mamica. Eu stiu ca de pe acum tu puiule te pregatesti de iesirea in lume si de intalnirea cu noi:mama si tata.
Ce simt acum? Am tot felul de sentimente contradictorii. Ma apuca spaima sau simt cum creste bucuria cu fiecare secunda care trece sau simt ca obosesc din ce in ce mai mult si din moment ce sunt o persoana extrem de activa, oboseala ma omoara.
Ce face el? Se misca, e foarte zglobiu si cu fiecare zi creste tot mai mult si simt ca nu mai incape in burtica. E un bebel asa cam pe gustul meu, ba cuminte si somnoros, ba plin de energie. Noaptea doarme.
Ce face tatil? Se teme. E o chestie noua si ii este teama, nu de ideea unui copil sau de schimbarea radicala a viitorului, ci de faptul ca e 'produsul' nostru. Si de nasterea in sine. Dar pana la urma cine trece prin ea: eu sau el? Poate se va transmite telepatic. Cred ca el o sa fie de trei ori mai speriat ca mine puiule
sper doar sa poata sa isi adune emotiile si o sustina pe mami ca sa te aduca pe lume pe tine micutule.
Noi te asteptam iubirea noastra mica, oricand ai decide tu sa vii!
Comentarii