Aveam 7 săptămâni de sarcină și cea mai mare teamă din viața mea, motiv pentru care de data aceasta a venit și soțul cu mine la consultație, fix cum ni s-a spus la Taina Sfintei Cununii: la bine și la greu, în sănătate și boală. Ziua programării, pentru mine era una extrem de trista și aveam o teama teribilă că voi primi o veste tristă din nou, se împlineau 4 ani de când bunicul ce mă crescuse și pe care îl considerasem ca un tata, plecase la Dumnezeu. Din toate cele 365 de zile din an fix aceea se nimerise decisivă și pentru suflețelul din interiorul meu.
Am facut programare la alt medic, deoarece trecusem prin foarte multe momente neplacute cu primul. Din nou, îi spun povestea, la care, fără să mergem la ecograf mă liniștește spunandu-mi că bătăile inimii nu e obligatoriu să se audă de la 6 săpt și că antibioticul nu ar fi trebui să facă vreun rău, că inclusiv în sarcină se prescriu antibiotice, iar infectia ar fi fost cu atât mai gravă daca nu era tratata, decat așa, însă in primele săptămâni este voia sorții: totul sau nimic. Nici nu vă imaginați cât de liniștită am fost la auzul acestor cuvinte, cumva știind că nu am făcut eu un rău nevoit.
Facem ecografia, se uită și fără să îmi spună nimic, pornește volumul aparatului și încep să aud o inimă ce bate tare si repede. Moment în care instant imi simt ochii umezi și cu greu mă abțin să nu plâng în hohote de față cu un medic care mă vedea pentru prima dată.
A fost un moment pe care nu îl voi uita niciodata, unul pe cât de emoționant, pe atât de plin de semnificație. Ziua în care o persoana foarte dragă mie mi-a fost luată (bunicul meu) era și ziua în care am aflat cu certitudine că voi fi mamă!
Comentarii