În acceași zi în care am aflat surprinsă că sunt însărcinată, încă data peste cap de niște simptome atipice pe care nu le mai trăisem (palpitații, debusolare, hipertensiune), cu teama că încă nu știu daca totul este în regulă, dar cu entuziasmul că ceva mic-mic începe să capete formă înăuntrul meu, trebuia sa impărtășesc toate trăirile cu cel datorită căruia creasem un nou sufletel.
Seara era atipică și din alte motive, urma să mergem la un meci de handbal, prima data pentru mine la un meci, prima data la unul de acest tip, nici nu stiam cu ce se mananca și eram atat de debusolata: să merg, să stau acasă și să mă protejez: cine știe ce nebuni sunt pe acolo, iar eu fiind într-o perioadă atât de sensibilă... până la urma am hotarât să merg, dacă tot începuse ziua aceasta diferit, să o continuăm în același stil.
Pe drum mă tot frământam: când să fie momentul oportun? Dar secunda nu se întrevedea nici cum: trafic, agitație, aglomerație, ploaie, scandări, țipete, fericire, dezamagire. Fiecare bătaie de tobă a galeriilor parca îmi exterioriza bătăile inimii: dese și zgomotoase. La meci nu a fost să fie, nu era momentul, nici pe drum nu a fost, însă ajunși acasa deja debordam de emoții și simțeam că explodez asemenea unui vulcan. Am luat testul de sarcină în mână, era o simplă bandă, nici măcar nu avusesem timp să cumpăr unul mai fancy, și i l-am arătat emoționată în hol, în timp ce el se descălța. Ce pot spune, puteam nimeri un moment și mai romantic sau potrivit de atât, dar euforia era la cote maxime.
El, mai debusolat decat mine la aflarea veștii, încerca să înțeleagă ce m-a apucat și ce încerc să îî arăt. Nici lui nu îî venea să creadă, m-a luat în brațe și am început să plângem ca doi copii... dar știind ca nu era nimic sigur și că zilele acelea erau decisive, ne-am bucurat, însă cumpătat.
Comentarii