marti, 1 octombrie 2013
(mami scria asta cand nici macar nu isi facuse testul de sarcina...scriam pe blog despre tine...imi imaginam cum ai fi..off...te iubeam inca de atunci)
Adam si Eva!
Traia candva, intr-un tinut nu foarte indepartat, un omulet.
Tinutul era unul mare, foarte intins. Traiau acolo mai multi, era un fel de imparatie dar una foarte ciudata, un fel de imparatie fara imparat. Ce parea si mai straniu, era faptul ca nu erau fete, femei, ci traiau doar barbati si baieti... erau acolo dintotdeauna si nu se stia cine a fost inaintea cui si cine cand va muri.
Tinutul era unul inchis, cu limite bine stabilite. Era un tinut minunat, unde era intotdeauna cald si bine. Un loc unde puteai sta linistit si-ti puteai trai viata. Din cand in cand se mai intampla cate un fenomen meteorologic ciudat si se simtea cate o rafala de vant cald, arid chiar, care ii facea pe cei mai curajosi sa porneasca din loc. Locuitorii tinutului stiau mereu cand avea sa se intample asta, caci acestia, curajosii, incepeau sa se intalneasca in ascuns si se parea ca puneau ceva la cale. Nu mult dupa inceperea acestor intalniri venea si caldura aceea, moment in care curajosii nostri isi faceau "bagajele" si porneau, si nu mai erau vazuti niciodata. Nici ca se stia unde se pornesc, si nici nu se intorsese cineva vreodata ca sa poata povesti.
Dar sa revenim la protagonistul nostru. Acest omulet ducea o viata linistita. Nu se considera nici foarte brav dar nici cel mai las dintre toti. Avea in inima un foc ce ardea puternic, si simtea ca trebuie sa faca lucruri marete, dar nimeni, niciodata nu-l chemase la vreo intalnire, asa...ca sa ii dea macar speranta ca ar putea pleca cu urmatorul val de curajosi. De aceea era mereu mahnit...mereu se gandea in inima sa ce sa faca.
...
Zilele treaceau iar omuletul nostru devenea din ce in ce mai agitat. Multi dintre prietenii sai plecasera si incepea sa se simta singur, din ce in ce mai singur. Intr-o dimineata, se trezise si se gandise sa-si coloreze parul. Din multicolor il facuse negru, dar un negru frumos, lucios, iti lua ochii de la distanta. Se uitase in oglinda si ii placuse din prima. Isi zisese in inima lui ca asta e cea mai buna algere pe care o putuse face in viata sa. Cu siguranta ca ceilalti omuleti vor rade de el sau il vor marginaliza, dar lui nu-i pasa catusi de putin. Avea sa iasa in evidenta dar asta nu conta, el se simtea bine asa.
Iesise din casa si intr-adevar observa cum lumea se uita la el. Pentru ei era un act curajos, nimeni nu rasese si unii chiar ii zambeau si-l salutau cu respect. Urmatoarele zile observa ceva foarte ciudat si anume, ca din cei care il privisera cu admiratie erau acum si ei cu o singura culoare a parului. Unii erau roscati, altii blonzi, unii aveau culorile intense, altii putin mai spalacite, dar aveau o singura culoare. Omuletul nostru se simti dintr-o data important, ca si cum el fusese cel care starnise un val de schimbare. Asa ca se hotarase sa mai schimbe ceva si isi alesese o singura culoare a ochilor. Cu o simpla pocnitura din degete reusi sa-si faca ochii albastrii. Erau de un albastru pur ca cerul si atat de sclipitor incat ziceai ca e chiar o frantura din cer rupta si pusa in ei. Si exact cum se asteptase, lumea primi cu o si mai mare caldura schimbarea, iar aceia care il copiasera initial, o facusera in cateva zile si cu asta. Ieseau acum in evidenta, care mai de care mai frumosi, cu ochi caprui, verzi, negri.
Omuletul nostru incepu astfel sa creeze un adevarat val de susoteli in tinutul nostru. Erau aceia care ii copiau fiecare miscare si care il urmareau cu mare interes ca pe un conducator, si erau si aceia care se uitau doar cu admiratie dar care preferau sa stea linistiti, parca lipiti pe tabloul vietii lor fara sens dar fericita.
Curand, grupul se formase si incepeau sa se intalneasca in cafenele, la colturi de strada, peste tot. Nu erau niciodata toti, asa ca nu puteau vorbi lucruri interesante. Ceea ce banuiau cu totii devenea usor usor o certitudine, stiau ca ei urmau sa plece la urmatoarea caldura. Dar nu apucau sa vorbeasca niciodata lucruri prea concrete din cauza lipsei unora dintre ei, asa ca au realizat ca momentul in care aveau sa plece, va fi momentul in care se vor intalni cu totii.
Treceau zilele, iar lucrul mult dorit nu se mai intampla. Ei se tot schimbau si se diferentiau astfel complet de ceilalti locuitori ai tinutului. Omuletul nostru in schimb era cel mai frumos dintre toti. Era tacut dar reusea sa ii observe pe toti. Era calculat, niciodata nu se alatura reuniunilor decat daca simtea ca se va discuta ceva diferit. Era falnic, impunator si in acelasi timp era iubit de toti. Toti il stiau conducatorul lor. L-ar fi urmat oriunde ar fi mers el. Dar el nu vroia asta. In ultima perioada simtea ca el trebuia sa-si urmeze drumul, iar ca acesta nu este deloc comun cu cel al fratilor lui. El vroia sa fie singur, sa fie unicul pe drumul sau, sa fie castigatorul. Nu stia sigur ce insemna asta, dar stia ca avea sa fuga si sa ii lase in urma pe ceilalti. Nu avea sa-i pese de ei, caci niciodata nu i-a vrut si pe ei, el incepuse totul si el avea sa termine totul.
Ziua cea mare si mult asteptata venise, iar oamenii nostrii erau stransi de ceva timp in jurul aceleiasi mese. Discutau aprins si incercau sa se numere sa vada daca lipseste cineva. Nici nu izbutisera sa sfarseasca numaratoarea cand simtira cu totii o rafala calduta la urechi. Omuletul nostru fusese primul care se ridicase de la masa si porni intr-o anume directie. Nici el nu stia unde, dar simtea ca acolo trebuie sa mearga. Curand, toti se ridicasera si o luasera pe urmele lui.
Iesisera din tinutul lor, isi parasisera casa, si se gaseau acum pe un teritoriu total necunoscut. Omuletul nostru era in continuare in fruntea multimii. Gaseau obstacole in calea lor, unii nu reuseau sa treaca, altii nici nu mai incercau dupa o buna bucata de drum, dar el si inca cativa goneau, efectiv fugeau in acea directie, probabil toti manati de acelasi sentiment - AVEAU CEVA DE INDEPLINIT!
Nu se stie ce s-a mai intamplat in acea cursa crancena. Nimeni nu s-a intors ca sa poata povesti. Cei care nu treceau peste obstacole mureau incercand, iar ceilalti ce nici nu mai incercau mureau asteptand. Nu mi-a zis nimeni ce a trebuit sa faca omuletul nostru ca sa treaca peste toate, si cum anume a reusit sa ajunga la destinatie primul si singurul. Dar asa s-a intamplat. Acela care fusese cel mai frumos dintre toti, cel mai curajos, a reusit sa ajunga la final. A gasit un nou tinut, necunoscut lui, inimaginabil de frumos si atat de primitor, unde se afla sufletul pereche ce il astepta de la inceputul timpurilor. Astfel au putut desavarsi sufletul ce fusese despicat in doua.
Comentarii