-
Am intrat in al treilea trimestru. Daca pana sa raman insarcinata, durerile cronice din tot corpul erau cat de cat suportabile, odata cu cresterea lui bebe, incepand cu a sasea luna, am inceput, incetul cu incetul, sa nu mai pot face nimic fara sa simt ca ma rup de durere. Cand am aflat diagnosticul de borelioza cronica, recunosc ca mi-a trecut prin minte sa renunt, dar doar pentru ca ma gandeam ingrozita ca voi nenoroci viata micii creaturi. Trecuse pe loc secund faptul ca ma astepta o perioada grea, poate cea mai grea din viata mea, in care eram constienta ca durerile mi se vor agrava si ca nu am voie sa iau niciun tratament, pentru ca e posibil sa trezesc la viata parazitul care sta de atat timp in corpul meu, parazit pe care niciun doctor nu a fost in stare sa il descopere. E frustrant gandul ca viata mea in ultimii ani, trunchiata de dureri inexplicabile, putea fi normala, daca doctorii la care am fost si-ar fi dat mai mult interes, si nu s-ar fi multumit sa imi spuna ca am o boala psihosomatica, fara tratament, sau ca e totul in capul meu si ca trebuie sa astept, ca timpul le va rezolva pe toate. In fine, ce a fost nu mai poate fi schimbat. M am documentat si am luat decizia sa nu renunt, pentru ca am simtit ca nu m-as fi putut ierta vreodata. Acum, bebe e bine, mergem cat de des se poate la control, totul e in parametri normali, e vioi mai toata ziua, mai ales cand ma intind. Inca imi este teama, dar gasesc in fiecare zi energia si speranta ca nimic rau nu i se poate intampla puiului meu.
Comentarii