-
Venise si ziua asteptata. Desi imi era frica, ma rugam sa se poata face interventia, fiind singura sansa pentru bebelina.
Am inceput ziua la fel: m-au pregatit si m-au dus la sala de operatii. M-a consultat doctorul si a hotarat ca o sa incerce. Primul pas: amniodrenaj, mai exact mi-a introdus un ac in burtica si a scos lichid prin el. Oricat de mare era durerea stiam ca trebuie sa rezist. Acest procedeu se face fara anestezie, ca si amniocenteza. Pentru ca nu mai era lichid in zona respectiva, m-a intepat si a doua oara sub buric. Nu stiu ce era in mintea mea atunci, imi amintesc doar ca eram cu picioarele in sus si capul in jos pe masa de operatii, o asistenta ma tinea de mana (sau mai bine zis o strangeam eu), il auzeam pe doctor care zicea ceva de peste 500 ml de lichid scos si cel mai important: ma rugam, stiam ca Dumneseu e acolo cu noi.
Dupa ce s-a terminat procedura, m-au adormit pentru a-mi face cerclajul. M-am trezit dupa cateva ore la terapie intensiva, cu multe perfuzii si fire pe mine. Cerclajul reusise 🙏 Nu mai conta cum ma simt, ca aveam palpitatii, ma dureau mainile sau altele: reusise sa-mi coasa colul si asta era cel mai mare lucru.
Am stat 30 de ore la terapie intensiva si mi-au bagat muuuulte chestii pe vene. Cat am stat acolo m-au intepat la 3 ore pentru a-mi lua sange, trebuia monitorizat magneziu, pe langa tensiune si puls.
Momentele critice nu trecusera inca, trebuia sa nu fac infectie si sa fiu stabila. Domnul doctor mi-a spus ca abia la 27 de saptamani putem sa zicem ca am mai trecut un hop, atunci sunt sanse sa fie bine.
Comentarii