Ma întreb uneori daca sunt eu anormala si gândesc prea mult... de cele mai multe ori ajung la concluzia ca nu...si îmi propun sa iau lucrurile ca atare si sa accept ca nu pot eu schimba universul. Dar nu ma pot abtine sa observ involuntar ”normalitatea” din jurul meu...
Zilele acestea sunt la mare, cu Eli... o experienta coplesitoare pe care înca o traiesc si despre care mi-am propus sa scriu. Dincolo de ceea ce traim noi însa aici, departe de tot, lumea îsi urmeaza cursul firesc si tot ce vad în jur din firescul acesta banal îmi atrage atentia. Bunaoara azi... La casa în care stam s-a cazat o familie – mama, tata si un copilas care nu cred ca are mai mult de vreo 5 anisori. S-au cazat ieri, cred, caci nu i-am vazut decât azi dimineata la micul dejun. Eu îmi savuram în liniste cafeaua, înn asteptarea momentul magic al trezirii minunii mele mari... Ei pregateau micul dejun. Adica... mama se agita de zor – oua puse la fier, brânzeturi si legume asezate frumos pe farfurie, cesti cu lapte... totul într-un soi de rutina matinala perfecta cu care sunt convinsa ca îsi umple si acasa diminetile. Ei, barbatii familiei adica, stau tacticosi si seriosi la masa, fiecare cu una bucata smartphone în mâna. Nu scot niciun cuvânt, nu schiteaza niciun gest. Sunt prinsi în lumea lor, care se vede clar ca pe mamica furnicuta nu o intereseaza. Nici macar nu pare deranjata.
Ma cuprinde un soi de revolta interioara la vederea acestui tablou statico-dinamic, însa ma abtin desigur sa fac vreo remarca. În fond nu e treaba mea. Într-un final micul dejun este gata... Cei doi, tatal si fiul, lasa în acelasi timp telefoanele pe masa si îsitrag mai aproape fiecare farfuria lui cu bunatati frumos aranjate în ea. Mamica se asaza si ea la masa în cele din urma si încep sa manânce într-un tablou de familie perfecta, acompaniat de o replica pe masura a tatalui mascul, rostita cu câteva secunde înainte de a începe cu totii sa manânce – ”Sa te ajut cu ceva, draga mea?” No comment!
Comentarii