De ceva timp mă lupt, metaforic vorbind, cu tendinţa Elisei de a se lăsa copleşită de „trendurile” generaţiei ei. Nu sunt depăşită, sunt de acord că fiecare vârstă are moda ei, preferinţele ei , fiţele ei... şi nu mi se pare nimic în neregulă ca fiecare adolescent să fie atras de noul val şi să îşi dorească să fie la modă. Ceea ce mă dezarmează este însă uşurinţa cu care copiii, încă preadolescenţi, susţinuţi în mod inexplicabil pentru mine de părinţi, ajung să prefere eticheta în locul obiectelor în sine. Concret... un tricou nu e ok dacă nu e de la firma X sau Y, nişte tenişi devin deodată cea mai scumpă şi mai „uau” încălţare doar pentru că scrie pe ei o combinaţie de litere cu nişte steluţe prin coadă, iar un cadou e penibil dacă nu e înmânat în sacoşă de la mall-ul Z. Să fie oare chiar aşa o mare dovadă de primitivism dacă refuzi să te îmbraci cu tricoul de la X sau Y pentru simplul motiv că e banal şi lălâi? Sau să fie oare aşa de ieşit din comun să preferi o pereche de balerini feminini, eleganţi şi comozi tenişilor din pânză şi cauciuc? Cât despre cadou... nu este el oare o dovadă a prieteniei / dragostei / respectului pentru cel aniversat...? Şi ar fi oare chiar aşa de deplasat dacă ar fi luat din suflet şi nu din dorinţa de a ţine pasul cu fiţele? Recunosc că am avut momente în care m-am întrebat dacă nu cumva am eu o problemă şi intru încet încet în zona „pe vremea mea...” Însă o întâmplare din zilele trecute mi-a dat certitudinea că nu, problema nu e la mine... Elisa, după o tură de cotrobăit prin vechiturile mele vestimentare, de care nostalgia nu mă lasă încă să mă despart (cu toate că, fie vorba între noi, dimensiunile lor cu două numere mai mici îmi generează un stres îngrozitor uneori), a venit victorioasă, îmbrăcată cu bluza din voal înflorat a mamei mele... o bluză pe care eu însămi am descoperit-o cu ani buni în urmă printre hainele vechi ale mamei şi de care nu m-am despărţit toată adolescenţa mea... Mi se părea teribil de frumoasă şi chiar este frumoasă... după vreo 40 de ani de viaţă. Şi nu, nu e nici de la X nici de la Y, ci e făcută, pare-mi-se de o croitoreasă din sat. Ei, cum sună asta? Probabil că de neînţeles pentru generaţia dependentă de etichetă şi de mall. Şi cu toate acestea, Elisa e fascinată, mai ales după ce i-am spus cum am descoperit-o eu,  iar pentru mine a fost cu siguranţă o bună ocazie de a-i sublinia lucruri pe care altfel, doar verbalizând credinţe şi principii, nu aş fi făcut-o niciodată să le înţeleagă.

Fără nicio supărare sau reproş, însă cred că problemele generaţiei de adolescenţi din zilele noastre nu pleacă nici de la Facebook, nici de la fiţele din jur, ci de la noi, dragi părinţi... pentru că ori le dăm în cap, pentru că nu îi înţelegem şi atunci ei o apucă haotic încotro văd cu ochii... ori ne prefacem că înţelegem şi le permitem totul, la fel de haotic, sub pretextul că suntem nişte părinţi model, care încurajează nevoile copiilor. Care e soluţia? Pentru mine... discuţii interminabile şi un fel de cale de mijloc destul de fragilă. Pentru voi?