Întâmplator sau nu, cu câteva zile în urma am dat peste o ?tire legata de depresiile „postnatale” ale taticilor. Da, exista ?i a?a ceva se pare, de?i acesta este un subiect pe care noi, mamicile, îl ignoram adesea involuntar. Subiectul m-a facut sa reflectez mai adânc în legatura cu un alt aspect adesea controversat – sensibilitatea masculina în fa?a ghidu?iilor bebelu?ilor – cu atât mai mult cu cât recent am asistat la un episod care ar sensibiliza chiar ?i pe cel mai autoritar parinte. Nu am avut niciodata prejudeca?i legate de sensibilitatea taticilor, ba dimpotriva, în numeroase momente am avut ocazia sa constat ca adesea taticii fac fa?a mult mai greu anumitor impulsuri emo?ionale când vine vorba de propriii copii, însa episodul cu pricina m-a facut sa realizez cât de nedrepte sunt uneori prejudeca?ile celor din jur.
Tudor î?i manifesta afec?iunea intens, fa?a de oricine simte nevoia sa o faca, la fel cum î?i manifesta uneori ?i refuzul de a raspunde dragala?eniilor tipice cu care îi asalteaza adesea adul?ii pe bebelu?i. E un copil dezinvolt ?i asta ma bucura enorm. Iar în ultima vreme am remarcat ca î?i manifesta foarte expresiv empatia fa?a de starile celor din jur. În seara cu pricina, avusesem un schimb de replici domestice cu tati, în legatura cu nu mai ?tiu ce aspecte casnice care provocasera o mica disputa. Fiecare î?i vedea de ale lui, încercând sa depa?easca momentul fara prea multa implicare emo?ionala inutila. Eu ma deta?asem deja de problema, gra?ie spalatului de vase care uneori are virtu?i uimitoare în acesta direc?ie. Tati, în schimb, se at?ezase pe scaunul din bucatarie ?i medita... cine ?tie la ce... Tudor s-a apropiat tiptil, ?i-a pus mânu?ele pe genunchii lui ?i a rostit cât se poate de clar, pe un ton interogativ reconciliant: „Ce faci tati?” Am tresarit amândoi, ?i eu ?i tati, instinctiv, de parca auzisem vocea altui copil. Nu rostise niciodata atât de clar o întrebare... Tudor ne-a privit nedumerit, apoi ?i-a focalizat aten?ia asupra lui tati, continuând sa-?i framânte mânu?ele pe genunchii lui ?i rostind cu o voce îngereasca: „Te besc tati!”. Lui tati au început sa cada lacrimi pe genunchi, iar Tudor a început sa râda ?i sa-i dea pupici, ca ?i cum ar fi ?tiut dinainte care avea sa fioe efectul. Apoi, ne-a facut ?i mie ?i Elisei acelea?i declara?ii de dragoste inocenta, într-un amestec divin de „besc”, râsete jucau?e ?i priviri ghidu?e. Am adormit cu to?i, cred, în seara aceea, învalui?i de iubire. Iar unii dintre noi ?i de lacrimi... de fericire.
A doua zi, diminea?a, la cafea, tati era macinat de tacere. Nu prea în?elegeam... începea o noua zi ?i tacerea nu e cel mai bun ingredient la micul dejun. „Ce e?” l-am întrebat scurt, fara sa a?tept un raspuns anume. Mi-a spus abia dupa câteva minute, înghi?indu-?i doua lacrimi pe care nu mai voia, probabil, sa le risipeasca pe genunchi, ca îl marcase scena petrecuta cu o seara înainte ?i ca nu se poate desprinde de ea... Eu eram deja departe, cu gândul la treburile de peste zi... Am zâmbit îngaduitor ?i i-am spus ca nici nu trebuie sa o faca, sa se desprinda. Am realizat brusc ca ceea ce pentru mine a devenit un ingredient obligatoriu al fericirii zilnice, pentru el era o comoara abia descoperita, o comoara pe care o ?inuse în suflet ?i pe care lacrimile de fericire au descatu?at-o.
Comentarii