Luni, ora 19:20, membranele s-au fisurat și a început spectacolul. Fericirea mea și a viitorului tătic se putea vedea pe chipurile noastre de la km distanta. După atâtea zile în care contracțiile au fost prezente, tot mai dese și tot mai intense, în sfârșit a venit momentul. Drumul spre spital parca a fost un drum lin printre nori pufoși, încărcați de fericire și nerăbdare. Ajunsa la spital, am aflat ca nu sunt dilatata deloc, cerul parca mi-a căzut în cap, toată fericirea a fost dărâmat. Nu înțelegeam cum e posibil sa nu fiu dilatata dacă în urma cu câteva zile eram dilatata 2. M-am calmat și am așteptat sa reapăra contracțiile și sa îmi îndrept atenție spre lucrurile pozitive. Toată noaptea am așteptat sa se întâmple ceva, sa pornească contracțiile, sa primesc ceva sa pornească, însă nimic, nici măcar nu am mai fost consultata pana dimineața târziu. A doua zi, în jur de ora 9, nervii mei erau la pământ, dezamăgită de toată situația, contracțiile erau și nu prea, a venit în sfârșit un medic la mine sa ma vadă. Am aflat ca sunt tot dilatata 2, colul îmi era foarte în spate, în loc sa fie poziționat pe centru, bebe era coborât destul de jos, placenta anterioara nu ajuta deloc situația, și astfel am primit doua variante, ori primesc o perfuzie sa îmi pornească din nou contracțiile, ori sa întru în operație. Analizând situația, am considerat ca nu își mai avea rostul sa ne chinuim, atât eu cât și bebe, cu alte câteva ore de contracții după aproape o săptămână de contracții, lichidul din burtica era tot mai puțin, iar șansele erau care erau sa pot naște natural, am ales operația cezariana. În nici jumate de ora am mai reușit sa trimit un mesaj soțului meu, vezi ca merg sa o aduc pe Ema. Am primit anestezia, am fost așezată pe masa și a început. Tensiunea îmi creștea, eram nerăbdătoare, dar îmi era o frica imensa, nu am m-ai trecut prin asemenea stări niciodată. La un moment dat am auzit: acum vei simți o presiune puternica în partea superioara a abdomenului și scoatem fetita. Următorul moment, la 11:13, vedeam în reflexia lămpii din tavan o dodoleata ce încerca să plângă, a fost luata, așezată pe masa din stânga mea curățată și apoi a venit aproape de mine. În acel moment am început sa plâng, tensiunea îmi era extrem de mare, în jurul meu se striga doar sa ma calmez, dar eu eram într-un univers paralel în care eram doar eu cu fetita mea. După ce au plecat cu bebelina, nu am m-ai putut sa fiu conștientă în totalitate, încet încet adormeam. După ce am ieșit din operație, am reușit sa anunț ca totul e bine, medicul a venit la mine și mi-a felicitat alegerea, ca era imposibil sa pot naște natural, vorbe ce au fost o răsuflare ușoară. A doua zi am reușit sa ma ridic singura din pat, m-am mobilizat și am urcat un etaj sa ajung la fetita mea. Momentul unic în care mi-a fost data în brate, bebelina mi-a zâmbit și parca era și ea relaxata ca în sfârșit suntem împreună. Indiferent de tipul de naștere, tot naștere e, legătură mama-bebe exista, iubirea necondiționată nu tine cont de asta, iar întâlnirea, prima întâlnire, este magica.
Comentarii