Luni, ora 19:20, membranele s-au fisurat si a inceput spectacolul. Fericirea mea si a viitorului tatic se putea vedea pe chipurile noastre de la km distanta. Dupa atatea zile in care contractiile au fost prezente, tot mai dese si tot mai intense, in sfarsit a venit momentul. Drumul spre spital parca a fost un drum lin printre nori pufosi, incarcati de fericire si nerabdare. Ajunsa la spital, am aflat ca nu sunt dilatata deloc, cerul parca mi-a cazut in cap, toata fericirea a fost daramat. Nu intelegeam cum e posibil sa nu fiu dilatata daca in urma cu cateva zile eram dilatata 2. M-am calmat si am asteptat sa reapara contractiile si sa imi indrept atentie spre lucrurile pozitive. Toata noaptea am asteptat sa se intample ceva, sa porneasca contractiile, sa primesc ceva sa porneasca, insa nimic, nici macar nu am mai fost consultata pana dimineata tarziu. A doua zi, in jur de ora 9, nervii mei erau la pamant, dezamagita de toata situatia, contractiile erau si nu prea, a venit in sfarsit un medic la mine sa ma vada. Am aflat ca sunt tot dilatata 2, colul imi era foarte in spate, in loc sa fie pozitionat pe centru, bebe era coborat destul de jos, placenta anterioara nu ajuta deloc situatia, si astfel am primit doua variante, ori primesc o perfuzie sa imi porneasca din nou contractiile, ori sa intru in operatie. Analizand situatia, am considerat ca nu isi mai avea rostul sa ne chinuim, atat eu cat si bebe, cu alte cateva ore de contractii dupa aproape o saptamana de contractii, lichidul din burtica era tot mai putin, iar sansele erau care erau sa pot naste natural, am ales operatia cezariana. In nici jumate de ora am mai reusit sa trimit un mesaj sotului meu, vezi ca merg sa o aduc pe Ema. Am primit anestezia, am fost asezata pe masa si a inceput. Tensiunea imi crestea, eram nerabdatoare, dar imi era o frica imensa, nu am m-ai trecut prin asemenea stari niciodata. La un moment dat am auzit: acum vei simti o presiune puternica in partea superioara a abdomenului si scoatem fetita. Urmatorul moment, la 11:13, vedeam in reflexia lampii din tavan o dodoleata ce incerca sa planga, a fost luata, asezata pe masa din stanga mea curatata si apoi a venit aproape de mine. In acel moment am inceput sa plang, tensiunea imi era extrem de mare, in jurul meu se striga doar sa ma calmez, dar eu eram intr-un univers paralel in care eram doar eu cu fetita mea. Dupa ce au plecat cu bebelina, nu am m-ai putut sa fiu constienta in totalitate, incet incet adormeam. Dupa ce am iesit din operatie, am reusit sa anunt ca totul e bine, medicul a venit la mine si mi-a felicitat alegerea, ca era imposibil sa pot naste natural, vorbe ce au fost o rasuflare usoara. A doua zi am reusit sa ma ridic singura din pat, m-am mobilizat si am urcat un etaj sa ajung la fetita mea. Momentul unic in care mi-a fost data in brate, bebelina mi-a zambit si parca era si ea relaxata ca in sfarsit suntem impreuna. Indiferent de tipul de nastere, tot nastere e, legatura mama-bebe exista, iubirea neconditionata nu tine cont de asta, iar intalnirea, prima intalnire, este magica.
Comentarii