"Sarcina toxica este cea care cauzeaza simptome precum greata severa, varsaturile ori scaderea in greutate. In formele sale severe, aceasta afectiune impiedica organismul femeii insarcinate sa retina apa si alimentele, fiind astfel nevoie de perfuzii pentru hidratarea si hranirea viitoarei mamici." Sursa: doc.ro
Probabil majoritatea oamenilor când primesc bine, o perioada de timp, se bucura de starea de bine, binele apare pe toate planurile, iar când primesc rău, primesc și gata. La noi, însă, nu e asa. Orice lucru bun pentru noi vine la pachet cu ceva mai puțin bun și de cele mai multe ori cu o lecție ce trebuie învățată.
Săptămâna 5 de sarcina, am anunțat medicul, am făcut programare pentru primul control ce urma sa fie peste 3 săptămâni, între timp am primit un mic tratament sa ne asiguram ca lucrurile merg cum ar trebui sa meargă și am crezut ca vom zbura pe nori pufoși și roz. De la o zi la alta au început grețurile, stările de rău, varsaturile, stări de amețeală. În maxim 5 zile starea mea s-a agravat atât de mult încât din 5 zile lucrătoare eu mai ajungeam la locul de munca doar 2 zile și nici alea întregi. De la simpla lămâie în apa, la lămâia întreaga mancata dintr-o bucata, pana la un tratament din partea medicului, tratament ce conținea un medicament ce îmi dădea și ma multe stări depresive, starea mea era tot mai rea. În decurs de câteva săptămâni am slăbit 9 kg, hainele mici îmi erau mari, o bucățică de paine îmi era arhisuficienta ore în șir, bucătăria era cel mai mare dușman al meu, iar baia, mai exact vasul de toaleta, prietenul meu cel mai bun. Am ajuns la stadiul de perfuzii pentru a mai rezista încă o săptămână pana la primul control, care a fost unul cu vesti bune, sarcina era în parametrii normali.
După acele zile de perfuzii, în condițiile carantinei, mergeam singura la clinica conducând în starea aceea și simtindu-ma atât de slăbită, m-am ambiționat, m-am întărit mental, am realizat ca bebele meu merita toată puterea mea sa reușesc sa trec de aceste momente și sa rezist chiar și pana în momentul nașterii, fără a pune în pericol viata mea, implicit viata din burtica mea.
Astfel, am început sa mănânc forțat, ce suportam ca și miros, deși în maxim o ora aveam întâlnire cu prietenul meu cel mai bun de la acea perioada- vasul de toaleta. Am reușit sa îmi ajut soțul sa ne terminam apartamentul proaspăt cumpărat, sa îl curatam, sa îl mobilam, sa îl aranjam și în final sa ne mutam. Toate lucrurile de la sol le-am făcut, ștergeam o bucata de plinta de la parchet 5 minute, ma intindeam lângă alte 5 sa îmi revin. Stăteam pe cartoane, apoi scaune, apoi canapea, citeam instrucțiunile de asamblare, sortam șuruburi, iar soțul făcea treaba fizica.
Pana în săptămânile 16-17 starea mea nu a fost una buna, dar cu toate astea am reușit încet încet sa ma pun pe picioare și sa fac, împreună cu eroul meu, soțul meu, cel care m-a hrănit la pat, m-a carat de aici pana acolo, m-a intarit, lucruri de care nu știam ca suntem capabili sa le realizam.
Stările de rău au mai continuat, chiar și în prezent am zile și zile, dar le îndur altfel, poate m-am învățat cu ele sau poate am fost norocoasa.
Comentarii