Cum era viata mea, inainte de tine...

M-am surprins azi, pe cand ma uitam la un videoclip unde niste pisici neastamparate efectiv calareau niste bebelusi jucausi, cu lacrimi in ochi...nu de ras, in ciuda faptului ca videoclipul era super haios...ci de emotii la vederea bebelusilor care mergeau de-a busilea prin casa...

M-am surprins pe mine, asa cum ma surprind continuu de 5 luni de zile...sentimente atat de puternice care vin navala peste sufletul meu, care imi aduc lacrimi de emotie in ochi, care ma fac sa ma gandesc cu dor la ziua cand imi voi strange puiul in brate...

Eu nu eram asa, nici pe departe...poate si de aceea surprinderea mea imensa asupra fiintei care am devenit...eu eram mai degraba un om destul de putin impresionabil la vederea altor oameni, a femeilor gravide, a bebelusilor, a tot ce tine de mamicie, bebeluseala, nastere, copii...

In copilarie am fost un copil neastamparat, un "baietoi" asa cum imi spunea taica-mio cand veneam acasa cu genunchii juliti si cu crengi si frunze in par de la atata catarat in copaci. Celor catorva papusi primite in dar le scosesem ochii si le imbracasem in pantaloni facuti de mine din batiste. Fustitele lor inflorate nu-mi pareau potrivite pentru catarare in copaci si joaca cu mingea pe stadion!

In adolescenta am pastrat directia. Fustele si rochiile erau inexistente din garderoba mea, iar dupa o tentativa nereusita de-a merge 10 m pe tocuri  si unde era sa imi rup piciorul, am renuntat definitiv la vreo urma de feminitate din garderoba proprie.

Insa nu-mi lipseau lucrurile feminine, din contra. Ma simteam cel mai bine in blugi, tricou si adidasi, ma jucam cel mai bine alaturi de baietii de la bloc, cu mingea, de-a indienii prin copaci sau ingrijind catelusii mici de la bloc. Da, pentru animale am fost intotdeauna mamica perfecta. Le ingrijeam cu grija, as fi vegheat ore intregi la capataiul vreunui catel bolnav. Insa nu oamenilor. Oamenii nu-mi inspirau deloc incredere, nu-mi spuneau nimic bun, nu ma faceau sa imi doresc sa fiu mai mult in preajma lor.

In primii ani ai tineretii m-am lovit prima oara de fenomenul casatoriei si al maternitatii, odata cu intrebarile care deveneau din ce in ce mai insistente: "Mai, dar tu nu vrei sa te mariti si tu? Nu vrei sa faci copii, sa te asezi la casa ta?"...ce insemna oare sa ma asez la casa mea? Oare nu eram asezata fara un sot oficial si fara o droaie de copii atarnand de fusta, pardon, pantalonii mei?

Le raspundeam calma ca nu maternitatea si casatoria ma defineste ca om ci ceea ce realizez in viata, ce simt, ce sentimente nasc in alti oameni, cum interactionez cu ei...ceilalti ramaneau fermi in concluziile lor - sunt o neadaptata si voi ramane vesnic "fata batrana" pentru ca bineinteles, dupa o varsta, cine naiba o sa ma mai ia de nevasta si o sa-mi mai faca vreun copil?

La inceput m-au intristat concluziile si ingrijorarile lor - la urma urmei nu erau din partea unor straini, ci din partea propriei familii, care bineinteles ca nu-mi vroia raul - insa apoi am invatat sa ma detasez de ele si sa am incredere in propriul instinct si-n propriile sentimente. Stiam ca pot simti afectiune si iubire pentru alta fiinta omeneasca - slava domnului, aveam o relatie de cativa ani, nu eram singura si salbatica -  doar ca nu simteam nevoia sa ma casatoresc sau sa fac copii.

Simteam ca agatarea disperata a unora de foaia rigida care atesta casatoria era doar o mare greseala si ca se vrea uneori cu disperare sa se ateste un "statut" social chiar daca sufletul e gol, sau, si mai rau, daca exista sentimente nenumarate de frustare, furie, nemultumire, chiar ura.

Vazusem de prea multe ori la cunostinte, prieteni, cum odata cu casatoria oficiala se schimba si sentimentele dintre ei, in rau. Cum pretentiile din ambele parti cresc, cum eforturile pentru fericirea celuilalt scad. Cum statutul de "nevasta" aduce cu sine mutre acre, rautate,kilograme in plus si nepasare pt aspectul fizic, interdictii si cate si mai cate. Cum statutul de "sot" aduce cu sine disparitia ajutorului la treburile casei.

Nu vroiam sa ajung asa. Vroiam sentimente. Sincere, de oricare natura ar fi ele, neincorsetate de "trebuie", de hartii, de acte. Nu vroiam sa ma trezesc intr-o dimineata si sa privesc barbatul de langa mine cu indiferenta, sau, mai rau, cu ura.

Insa am avut noroc. Sau intelepciune sa aleg. Sau cum i s-o spune. Am gasit un om care nu dorea cu disperare casatoria. Ba din contra, dupa un mariaj nefericit in care fosta sotie il convinsese ca "trebuie" sa o ia de nevasta ca sa intre in randul lumii, acum era temator la gandul ca si eu ii voi cere asta.

Am rasuflat usurata. Iar dupa cativa ani am avut revelatia vietii mele. Eu, care ma trezeam vesela la gandul ca ma voi plimba cu motocicleta, sau ca voi avea parte de vreo alta aventura foarte nepotrivita unei femei...m-am trezit intr-o dimineata cu ochii pironiti pe un bebelus...cu sufletul strans intr-o gheara si cu lacrimi in ochi...vroiam un bebe...

Ceva vreme socul revelatiei m-a facut muta si nu am avut curaj sa ii spun partenerului meu de acest gand. Insa in ziua in care m-a vazut cu gatul lungit dupa un alt bebe pe strada, a stiut. Si mi-a zambit. caci stia ce imi doresc. Si nu dorise sa ma grabeasca in niciun fel.

Iar cand bebe a venit in viata mea, in viata noastra, am simtit ca totul e asa cum trebuie, cum ar fi trebuit sa fie dintotdeauna. Nimic fortat, nimic facut pentru ca "trebuie", pentru ca anii treceau si eu nu mai eram la prima tinerete. Un suflet liber care a primit in viata sa un alt suflet. Cu inima deschisa, cu iubire nemarginita si cu un dor mare de prima intalnire...

Iti multumesc tie universule pentru ceea ce traiesc acum! Iti multumesc tie doamne pentru fiinta cea-mai-iubita de la mine din pantec! Pentru omul de langa mine, pentru iubirea lui. Pentru ca suntem sanatosi, pentru ca simtim, pentru ca iubim!