Fricile si spaimele mele

Am vrut de multe ori sa scriu despre saptamanile care au trecut de cand am aflat ca sunt insarcinata. Mai exact de la 4 saptamani la 16 saptamani, cat am acum. Insa mereu mi-a fost frica...

Mi-a fost frica sa nu ma bucur prea tare si sa se intample ca data trecuta, sa nu vorbesc cu bebe in fiecare zi iar intr-o zi el sa nu mai fie acolo, mi-a fost frica de orice zi in care starile mele nu erau bune, de fiecare durere, ameteala, junghi...

Si desi imi repetam intr-una ca frica mea nu face decat rau, si mie si lui bebe, nu reuseam sa mi-o infrang. Imi aminteam mereu ca si data trecuta fusesem linistita si fericita ca am un bebe in burtica pana intr-o dimineata hidoasa cand nenorocirea s-a intamplat si un suflet inocent s-a transformat in inger intr-o clipita...

Insa tot timpul a fost cel care m-a ajutat. Incet-incet, am reusit sa ma linistesc. Fiecare zi care trecea peste pragul de 5 saptamani jumate la care se intamplase data trecuta sa il pierd pe primul bebe imi aducea liniste si speranta. Cumva mintea mea chinuita se agata disperata de acel prag pe care reusisem amandoi, eu si bebe, sa il depasim acum.

Fiecare seara aducea insa cu ea nelinistea. In linistea noptii somnul nu-mi era prieten si gandurile negre veneau navala peste sufletul meu speriat, cu scenarii macabre, cu spaime mari care imi strangeau inima ca o gheara. Dar daca se va intampla la fel? Daca ma voi trezi intr-o dimineata si bebe nu mai e? Daca? Si adormeam plangand, speriata, rugandu-ma in gand sa ma insel, sa fie bine...sa fie bine.

Fiecare ecografie facuta imi aducea, in acele minute in care il vedeam pe bebe si-n care dr imi spunea ca totul e bine, clipe pe care nu le pot descrie in cuvinte. Lacrimile imi inundau ochii si ma certam in gand pentru gandurile nesabuite pe care le avusesem, pentru spaima care nu ma lasa sa ma bucur de sufletul minunat care traia la mine in burtica.

Si saptamanile au trecut. Incet, prea incet, chinuitor de incet pentru frica mea permanenta. Asteptam cu infrigurare sa fac 10 saptamani, ca citisem undeva ca scade riscul de avort. Apoi ziua cand am implinit 12 saptamani a fost un festin de-a dreptul!

Ma linisteam. Incet, chinuit, dar ma linisteam.

Am inceput sa vorbesc cu bebe mai des, sa ii multumesc, lui si lui Dumnezeu, ca exista si ca m-a ales pe mine sa-i fiu mamica. Am inceput sa ma uit cu adevarat la mine in oglinda, sa imi doresc sa imi creasca burtica, sa se vada.

Am spus familiei si catorva prieteni apropiati. Am inceput sa traiesc minunea prin care treceam, cu emotie, cu bucurie, cu speranta.

Si iata ca acum am 16 saptamani. Inca mai am frici, oh, cate frici mai am!

Inca visez urat noaptea, inca ma trezesc zgaltaita de un plans cu sughituri, din care ma linistesc doar cand imi gasesc pe sub plapuma burtica rotunda si tot mai crescuta...

Inca mi-e teama la fiecare ecografie, pana il vad ca misca, ca bate din palmute, ca face tumbe acolo, la caldura.

Astept cu infrigurare sa il simt ca misca. Sa ma linisteasca el, in fiecare zi, ca totul e bine, ca el e bine si ca va ramane acolo in siguranta pana va dori sa vina pe lume si sa poposeasca la mine lui in brate.

Nu mai sunt panicata. E doar o frica acum, pe care o alung mereu cat de repede pot, uitandu-ma la poza lui de la ecografie, in care scotea limbuta!

Stiu ca nu voi scapa complet de frica pana nu il voi vedea la mine in brate, sanatos si zambitor. Stiu asta, am inteles si am acceptat. Insa acum ma bucur de sarcina, ma bucur de fiecare zi care trece, de toate orele ei, fie ca trec repede ca gandul sau se taraie alene. Le savurez, gandindu-ma ca pt el, pt bebe, fiece zi e importanta. Si atunci e importanta si pentru mine.

Bebe mic, mami nu te grabeste cu nimic. O sa iti simt miscarile cand vei dori tu, o sa stiu daca esti fetita sau baiatel in ziua cand vei vrea tu sa ne arati. O sa vii pe lume cand te vei simti tu pregatit pentru asta.

Mami are tot timpul din lume sa te astepte!