Azi este prima zi in care voi nota in jurnalul sarcinii si simt ca trebuie sa- mi ordonez putin gandurile pentru a incepe povestea mea. Sunt insarcinata in 17 saptamani si cateodata simt ca traiesc un vis si ca nu e adevarat ca vine barza cu adevarat.
Totul a inceput in urma cu aproape 3 ani cand mami si tati s- au casatorit pentru ca se iubeau si isi doreau mult ca tu, bebele meu mic, sa apari. Asa ca am asteptat o luna, doua, ... trecuse deja un an si tu refuzai sa apari. Am facut multe vizite la medici ginecologi in speranta de a grabi venirea ta pe lume. Majoritatea medicilor spuneau ca e vorba doar de stres pentru ca nu existau probleme de sanatate.....in momentele acelea mi- as fi dorit sa existe o problema pentru a exista un tratament, macar as fi stiut ca ceva nu era in regula si as fi incercat sa scap de acel ceva care ma tinea de dreptul meu sa te aduc pe lume:) . Toate prietenele mele isi doreau bebelusi si reuseau sa ramana insarcinate numai eu eram exceptia- lucru foarte ,foarte greu de suportat prin care nu mai vreau sa trec vreodata.
Minunea s- a intamplat in noiembrie 2013 cand, deja resemanata cu situatia mea, ajunsesem sa cred ca poate , vreodata in viitorul indepartat voi avea si eu parte de o asemenea bucurie,dar nu m- as fi asteptat ca tocmai in acea luna sa se intample minunea.
Nici nu stii ,bebita, cate emotii am avut cand am vazut a doua liniuta a testului, mi- era atat de frica sa nu fie doar o iluzie, sau un test cu eroare, asa ca am facut vreo cinci teste- si toate spuneau acelasi lucru- un ingeras e pe drum. Nici macar acum , dupa cateva luni , nu- mi pot controla emitiile doar gandindu- ma la acele momente unice.
Dintre toate realizarile pe care le poate avea un om, aceasta, sunt sigura ca este cea mai importanta pentru o familie si mai ales pentru o femeie.
Inchei aceasta prima azi a jurnalului, cu zambetul pe buze si cu mana pe burtica- in care tu cresti acum- si promit sa revin si maine cu un alt mesaj deoarece realizez ca acest jurnal devine confesorul meu de incredere.
Comentarii