-
Saptamana 33..imi astept puisorul cu atata nerabdare incat ultima suta de metrii mi se pare atat de lunga si de neatins... de ce? Simplu: vreme de mai bine de 10 ani mi-am dorit sa am un puiulet iar cand in sfarsit am primit aceasta minunata veste, bucuria mi-a fost umbrita de temeri precum pierderea sarcinii, complicatii sau pur si simplu imi era si imi este frica sa mai mergem undeva cu masina doar sa nu se intample vreun accident... Si da, am cautat ajutor si am primit sprijin psihic, pe toata perioada sarcinii, am tinut si tin legatura cu o d-na dr psiholog minunata, care ma ajuta sa imi tin in frau atat temerile cat si atacurile de panica provenite din acestea.. Din punct de vedere medical, din tot ce s-a putut observa, de fiecare data, la ecografie, bebe creste normal si sanatos si nu sunt motive de panica iar ingerasul meu isi continua activitatea sa zilnica de a se juca, dansa si de a vorbii cu mami si cu tati in fiecare zi prin miscarile lui gingase din burtica..Si totusi am decis sa scriu si despre aceste sentimente mai putin roz din aceasta perioada din viata mea, ca viitoare mamica, poate mai sunt si alte mamici ce trec prin aceeasi situatie dar de frica sau rusinea de a fi etichetate negativ, nu cer sprijin... sprijin pentru orice, fie el profesional sau nu , pentru ca este pacat sa avem acces la el si sa nu-l solicitam. Dar cel mai important pilon a fost si este sotul, prin intelegerea lui si tot sprijinul moral pe care mi-l ofera zi de zi, seara de seara.. BABYGIRL I?YOU ! esti darul meu nepretuit de la Bunul Dumnezeu!
Comentarii