Povestea nasterii

Povestea nasterii lui Victor incepe de prin 2010 de cand am inceput cu ardoare sa imi doresc un copil. Mi se topeau ochii dupa carucioare cu bebei prin parc, sau clipuri si poze cu ei pe internet. Din varii motive, nu ne-am putut apuca de proiectul bebe decat abia in 2013. Pregatirile pentru el le-am inceput insa din 2012, cu analize necesare si pregatirea corpului meu pentru a fi o gazda buna: alimentatie sanatoasa, miscare, acumularea de informatie despre conceptie.

Din fericire, Dumnezeu ne-a fost alaturi si am ramas insarcinata rapid, din a doua luna de incercari. A fost conceput in data de 2 iulie 2013, lucru confirmat de testele de ovulatie si de temperature bazala.

Nu pot descrie in cuvinte ce sentimente m-au cuprins cand am vazut a doua liniuta pala, extrem de pala pe testul de sarcina. Mi se parea ireal si cam toata sarcina am fost condusa de acest sentiment de aievea, de “e prea frumos ca sa fie adevarat”, inca nici acum nu imi vine sa cred ca e aici, ca e al meu, ca e sanatos si e tot ce mi-am dorit.

Am avut o sarcina perfecta din toate punctele de vedere, trimestrul 1 nu m-a chinuit nici cu greturi, nici cu voma, ba mai mult, am avut destula energie pentru nunta, pregatirea si desfasurarea ei (aveam 10 saptamani la nunta). Acum imi dau lacrimile cand ma gandesc ce nunta frumoasa am avut si ca bebe mic a fost present cu noi inca de cand ne-am jurat credinta in fata Domnului.

Trimestrul 2 a trecut rapid, ma axam pe urmatoarea ecografie, sau urmatoarea analiza, timpul mi-l petreceam exclusive pentru a citi despre sarcina, nou nascut, alaptare, forumuri de burtici si mamici.

Trimestrul 3 a fost din nou usor, nu m-au chinuit arsurile, sau insomniile. Cand am implinit 37+ am scapat si de teama prematuritatii si de atunci si pana am nascut timpul s-a scurt foarte, foarte lent.

Cu toate ca sarcina a venit usor si a fost una usoara, recunosc ca tot mi-am facut ganduri negre, am fost si paranoica, am plans de teama ca il pierd, m-am crizat cand nu s-a miscat, etc.

Pe la 37 de saptamani am aflat ca doctorul care imi urmarea sarcina si cu care reusisem sa leg o relatie frumoasa, in care el stia ce astept eu de la nastere, ce-mi doresc si cum imi doresc sa nasc, va pleca din tara in perioada 39-41s, asadar mari sanse sa nu nasc cu el. Eu imi doream o nastere cat mai naturala, pentru care credeam eu ca m-am pregatit fizic si psihic. Inainte sa plece doctorul meu, am aflat ca am un col foarte lung si inchis pentru 37s, avea peste 3 cm lungime. Mi s-a recomandat sex si plimbari lungi pentru deschiderea acestuia. Mi s-a explicat ca daca mi se rupe apa cu acel col, am risc destul de ridicat de esuare a travaliului si cezariana.

La 39s fix, l-am cunoscut pe doctorul cu care am nascut, cel care ii tinea locul doctorului meu. Colul era neschimbat. I-am spus ca vreau sa nasc natural, dar nu si ca nu vreau epidurala. Am omis.

In tot acest timp eu nu am avut niciun semn de travaliu, doar contractii Braxton Hicks. Imi inchipuiam ca datorita colului o sa nasc dupa 41s. Pe 21 martie, la 39 saptamani si 3 zile m-am trezit si m-am apucat de facut treaba, nu era neaparat sindrom nesting, cat dorinta de a trece mai repede timpul. Mi-am dat seama ca ma simt un pic diferit, acum uitandu-ma inapoi, pot spune ca ma simteam cam ca inainte de ciclu, dar atunci nu mi-am dat seama. Am refuzat sa ies cu sotul, pt ca “nu prea ma simteam bine”. Ma durea putin sub burta, eu o puneam pe seama oboselii. Spre dupa-amiaza, la baie am observat pe hartie urme de roz, nu parea a fi dopul gelatinos, pentru ca …lipsea masa gelatinoasa. Spre seara, secretia s-a mentinut, ba chiar era putin rosiatica, dar cantitate foarte putina. Am decis cu sotul sa facem comanda de mancare, sa mancam la o comedie scurta si apoi sa mergem pana la urgente la clinica privata sa vedem ce e cu scurgerea. Zis si facut.

Odata ajunsi acolo, m-a controlat dr de garda pe capra si mi-a zis ca pierd dopul gelatinos, dar am col inchis si lung si nu nasc prea curand. Am plecat acasa. Am ajuns, m-am dezbracat, mi-am pus o pijama pe mine si cand am vrut sa ma asez pe fotoliu am auzit un “POC” si m-am umplut de apa pana la glezne. Era cam 10.45 seara. Am inceput sa rad, sotul se uita la mine si nu stia ce se intampla, ii zic “mi s-a rupt apa, s-a auzit un poc, ca in filme, nu imi vine sa cred”. Sotul ma intreba ce facem, mergem la spital? I-am zis ca mai stam un pic acasa, planuiam sa imi petrec acasa o parte din travaliu (si sa fac o miniclisma). El si-a pus de-o cafea, eu de monitorizat contractiile. La doar o ora dupa aveam contractii la 3-4 minute si ne-am indreptat catre spital.

Acolo am fost preluata, controlata, s-a confirmat ca mi s-a rupt apa, dar colul era la fel de inchis si doar putin sters.

M-au dus la sala de nasteri/travaliu, unde eram singura, m-au urcat pe un fel de masa/pat, m-au legat la monitorul de inregistreaza bataile cordului fetal, mi-au pus o branula si ser si glucoza pe perfuzie si au chemat doctorul de acasa si anestezistul. Abia atunci am zis ca as prefera sa mai asteptam cu epidurala, durerile nu erau insuportabile inca. La fel, am refuzat si oxitocina. Dr a fost un pic neplacut surprins pentru ca nu i-am spus dinainte ce am de gand, dar a fost de accord sa ma lase sa incerc natural vreo 3-4 ore, dupa parerea dumnealui nu credea ca ajung niciunde, pt ca aveam contractii nesistematizate si nu prea puternice incat sa aiba effect asupra colului.

Am ramas singura in camera respectiva, moasa era in alta camera, de unde auzea bataile cordului fetal. Eu aveam dureri mari de spate, iar pozitia orizontala, culcata pe spate, nu facea decat sa intensifice durerile lombare. Incercam sa ma rotesc putin pe stanga si imediat venea moasa ca sa ma certe ca misc monitorul de pe burta. Am inceput sa ma enervez, mi-am pierdut tot “zen-ul”, toata concentrarea, imi tot ziceam in sinea-mi si ii ziceam si moasei ca mi-e imposibil sa stau nemiscata pe contractie, e reactia normal a corpului sa se chirceasca, sa se indoie si sa se miste. Imi doream enorm sa ma plimb, sa stau in patru labe si sa merg la wc. Dar mi s-a adus o plosca. Au trecut cu greu cele 3 ore pana s-a intors doctorul, mi-a refacut control la col, aceeasi situatie, dilatatie 0. Mi s-a propus oxitocina perfuzabila si epidurala. Le-am acceptat. Timp de inca 3 ore am avut contractii, de data asta sistematizate, regulate, lungi de 1 minut la 2 minute distanta. La ora 6 dimineata s-a intors dr si m-a controlat, dilatatie tot 0, citez “nu incape nici degetul mic”. Bebe era coborat bine, angajat, impingea cu capul, dar in zadar. Pe monitor, inimioara lua incepuse sa fluctueze, avea momente de bradicardie, cu batai sub 100, apoi de tahicardie. Dr a zis ca ma mai lasa o ora maxim sa incerc si daca pana la 7 nu intra macar degetul mic, intru in cezariana de urgenta pentru ca bebe a obosit si inimioara lui fluctueaza.

A trecut si ora respectiva, nu am reusit sa dorm, desi nu mai simteam deloc contractiile din cauza epiduralei, dar gandurile si teama ca puiul e in stres ma tineau treaza. Comunicam cat de cat cu sotul prin sms si chiar mi-a zis ca a coborat dr sa discute cu el si concluzia sotului a fost ca ma paste triada de care ma temeam “oxi, epi si ceza”. A trecut si ora respective, alt control, dilatatie 0, col inchis, dar sters, aceeasi situatie de la miezul noptii de cand mi se rupsese apa.

Nu a mai incaput loc de discutii sau altceva, oricum nu ma impotriveam, dr a cerut pregatirea salii si a pacientei pentru cezariana de urgenta. De aici m-a apucat frica, pentru puiul mic, pentru mine ca nu prinde anestezia (nu mai era timp de rahianestezie si urma sa mi se faca anestezic prin cateterul de epidurala si tot auzisem ca la epidurala inca se simte ceva, ceva in timpul operatiei). Am fost dusa in sala de operatii, unde temperatura era un pic mai scazuta si datorita si panicii am facut o cadere de tensiune si m-a apucat un tremurat incontrolabil, aveam mainile prinse la monitoare si tremurau asa tare ca se misca toata masa. Mi-au facut ceva pe vena, cred ca efedrina si mi-am mai revenit, inca nu total (abia dupa 12 ore am incetat sa tremur). Eu tot intrebam anestezista de ce imi simt inca picioarele si ca mi-e frica sa nu simt taietura si ea ma consola si ma reasigura ca nu o sa simt nimic, ca operatie incepe abia in 20 de minute si va avea timp sa se prinda epidurala.

In curand a venit si doctorul, insotit de doctorul de garda (habar nu aveam ca opereaza doi doctori), au pus paravanul si a inceput operatia. Eu ma tot intrebam daca oare au taiat deja, ma asteptam sa sar ca arsa de pe masa. Nu am simtit taietura, nu am simtit deloc durere. Am “simtit” cand il scoteau pe pui mic, chiar mi-a zis anestezista ca o sa simt presiune pe coaste, ca impinge doctorul copilul in jos (la rahie am inteles ca anestezia prinde mai de sus, fata de epidurala, unde inca iti simti sanii si pieptul). Cateva secunde mai tarziu am auzit (fara sa si vad) un plans puternic, inca imi parea aievea, aveam momente, secunde in care imi pierdeam cunostinta, sau adormeam, nu imi dau seama. M-au apucat emotiile, am inceput sa plang si apoi l-am vazut cum l-au dus pe masa, il curatau si il masurau si toata lumea era asa serioasa incat am crezut ca are ceva.

Intrebam anestezista daca bebe e ok, ea zambea si ma mangaia pe cap si in cateva secunde am auzit “aveti un baietel, ora 7.35, 3450g, 52 cm, scor apgar 10” si mi l-au adus si l-au lipit de obrazul meu si era asa de cald si cu o piele asa de fina si inca urla si urla. Apoi l-au luat. Mi-ar fi placut sa il am pe piept, sa stam mai mult impreuna, sa fie asa cum imi imaginam dupa o nastere normal, sa ma pot da jos, sa ii dau san, sa il alint si sa fim impreuna. Dar, asa a fost sa fie si am multumit Domnului ca e aici, ca e sanatos si ca am scapat si eu din operatie si m-am concentrat pe ceea ce este si nu pe ceea ce putea fi.

Operatia a mai durat inca minute bune, mi s-au parut lungi, lungi acele minute. Eu tot adormeam pe masa. Apoi m-au curatat si cand o faceau, am vazut doua picioare ridicate sus, ciudat sentiment ca mi-a m dat seama ca sunt ale mele, apoi am ras in sinea-mi pentru ca mi-am amintit ca cineva pe forum povestise fix faza asta cand iti vezi picioarele in sus, le recunosti dupa degete, unghii, dar nu le simti si par undeva departe de corp si straine de tine.

Apoi m-au dus in ATI, unde am stat 24 de ore, pe bebe l-am vazut de 2 ori la ATI, putin, cateva minute, dar de fiecare data mi l-au pus la san si puiul a stiut din prima sa se ataseze correct si sa traga cu putere, aveam deja colostru si ma bucuram.
Durerile dupa cezariana personal le-am gasit a fi coplesitoare, nu stiu daca din cauza epiduralei, fata de colegele de salon care inca se simteau amortite, mie imi trebuia “doza” pe cateter din 3 in 3 ore ca mi se ducea anestezia si incepeam sa simt ca sunt taiata in doua.

Apoi am fost mutata la salonul de cosleeping, practic puteam sa sun sa cer sa imi fie adus oricand bebe si sa fie lasat cu mine. L-au adus si eu nu puteam sa il ridic singura din patutul lui si mi se rupea sufletul. El era un cumintel si nu vroia decat sa stea la san, il cauta cu gura deschisa ca un pui de cioara. Evident ca mi se parea cel mai frumos pui.

Datul jos din pat a fost iara greu, ma durea si spatele enorm pt ca mi se spusese sa nu ma “frec” cu spatele de pat ca scot cateterul si am stat teapana si de burta si de spate. Dar deja spre seara ma dadeam singura jos din pat si imi gasisem un sistem sa il ridic singura din patut. Atunci ne-am petrecut prima noapte impreuna, el dormind cate 2-3 ore si sugand cate 30 de minute si eu uitandu-ma la el, pazindu-l, neputand sa dorm de emotie ca e cu mine. De atunci a stat cu mine pana la externare.

Ca si impresii despre spital: nota 10 pt cezariana, pt sectia reanimare, unde ai asistent personal care iti face ce vrei tu, iti adduce paiul la gura, te sterge pe frunte, te misca, iti da calmante, etc. Pana la rezerva de salon, sunam oricand la asistente sau la bebelusi, mi se raspundea numai cu “desigur, intr-un minut vine cineva la dvs”. Intotdeauna amabile si vorbarete atat asistentele, cat si infirmierele. Era foarte curat, sa spala si dezinfecta si dimineata si seara. Camera larga, spatioasa, luminoasa si primitoare.

Insa nu sunt deloc pregatiti pt nasteri naturale, ceea ce mi se spusese dinainte, ca spitalul e mai mult axat pe ceza si nu sprijina nasterile vaginale. O femeie in travaliu trebuie lasata sa se miste macar in pat liber, nu poti avea pretentia ca la durere sa stea nemiscata, e inuman. Si daca nu are epidurala, de ce sa faca la plosca, in pat?!

Am auzit si cateva intepaturi sa zicem, nu neaparat misto-uri, de la anestezista, unele asistente, ca eu eram aia de voia sa nasca fara epidurala si oxi si am ajuns la ceza de urgenta, de parca nu stiu, ar fi fost vina mea. Oricum nu le-am bagat in seama.

Cam asta e povestea nasterii. Acum suntem acasa si suntem bine si ma uit la el si nu imi vine sa cred ca e al meu, ca e sanatos si frumos si perfect.

Ps: am nascut la Euromaterna Constanta