Am intrat in soc... (ATENTIE: relatare cam dura!!)

Buna seara si bine te-am regasit.

Mai intai vreau sa ofer un SFAT UTIL: Incearca sa realizezi un jurnal, pe care sa il tii macar saptamanal (daca nu zilnic) sau macar sa scrii despre toate experientele legate de sarcina. Mie mi s-a parut foarte util, pot revedea amintiri si stari din anumite zile si momente, am notat toate datele calendaristice importante, toate investigatiile si nu numai, iar acum recitesc si retraiesc cu mare drag acele momente (chiar si pe cele negative). Sfatul meu este ca jurnalul acesta de sarcina sa fie scris de mana intr-o agenda si nu virtual… Este si un exercitiu psihoterapeutic totodata!

Spuneam aseara de semi-izolarea mea de lume si ocuparea timpului cu pregatirile pentru renovare. Intre timp s-au inchis scolile, a inceput pandemia si eu abia am apucat sa ma asez in pat intr-o seara tarzie, ca am simtit o durere surda, dar prelunga, in partea de jos a abdomenului. Cand am pus mana, mi-am dat seama ca era foarte tare zona cu totul. Am luat NoSpa – singurul remediu in caz de crampe de care mi s-a spus (si de care m-am agatat cu sfintenie pana acum!) – si m-am pregatit in continuare de somn, gandindu-ma ca va trece. La mai putin de o jumatate de ora am simtit ca si cand s-ar fi rupt ceva in mine si am fugit la baie. Ingrozita de ce am vazut (am eliminat un cheag teribil de sange si eram ca la microscop “in el”, sa nu cumva sa fi iesit… bebe...), dupa vreun sfert de ora de studiu, cu inima in gat, speriata maxim, tremurand si gandindu-ma la toate relele posibile, am decis ca nu era nimic prea dur pe acolo, deci nici urma de vreun tesut, asa ca am sunat o pediatra de incredere (era deja trecut bine de miezul noptii), am prezentat faptele cat am putut de calm, i-am dat mesaj si doamnei doctor sa stie de mine, l-am trezit pe sot si am plecat de urgenta la maternitatea din orasul nostru. Tot cu “Tatal nostru” am parcurs drumul acela, care mi s-a parut interminabil… Eram buimaca, plansa, sotul incerca sa ma linisteasca, eu incercam sa par mai linistita, dar numai eu stiam ce tornada se pornise pe dinauntru. Doar Dumnezeu ma linistea, gandindu-ma ca nu are totusi de ce sa mearga rau si ca trebuie sa ajung sa ma vada cineva ca sa imi confirme. La spital cand am ajuns, galbena la fata, scursa, am fost pusa sa completez un formular din acela cu intrebari despre “contacte cu Covizi”, “iesiri in strainatate” etc. Si eu tot ziceam ca stau in casa de o luna si nu am intrat in contact cu nimeni pana sa ajung la spital. In fine, s-a lamurit femeia de la intrare, mi-am dat apoi seama ca era chiar asistenta de garda, care a parut sa ma inteleaga si sa creada ce ii spuneam, doar doar sa intru mai repede in sala si sa vina doctorul. Acesta a venit destul de repede, cu ochii paienjeniti (bietul om tocmai fusese trezit din somn!!), am trecut iar printr-o serie de intrebari de rutina, s-a lamurit si dansul de situatia mea si m-a suit pe masa sa se uite la burtica si pe unde a mai fost nevoie. Si asa am aflat ca bebe e bine, ca e in burtica (l-am vazut miscand si m-am linistit), ca hemoragia s-a oprit si ca nu sunt semne ca ar mai urma ceva si mai ales ca si colul era in continuare inchis. Multumindu-i din suflet ca m-a asigurat ca totul era bine, am mai completat o fisa cu doamna asistenta, m-am schimbat inapoi in hainele de drum si am pornit inapoi spre casa, din nou fericita ca era totul bine si multumindu-i lui Dumnezeu ca e mare si vegheaza permanent si imi asculta rugaciunile. Si bineinteles i-am scris si doamnei doctor ca totul este in regula.

Inainte sa ies din sala de garda, doamna asistenta m-a mai sfatuit sa ma pregatesc cumva din timp cu cele necesare unei posibile internari acolo, intrucat ei nu au camasi si papuci si altele. Asta mi s-a parut de foarte mult bun simt si, cu prima ocazie in care am putut ajunge la magazine, m-am orientat asa incat sa imi procur acele lucruri necesare unei internari, iar saculetul astfel pregatit ma insosteste in permanenta oriunde merg de atunci incoace. Nu se stie niciodata ce apare, chiar si la un banal drum mai aproape de casa, iar ideea ca am ce imi trebuie la mine imi confera un plus de siguranta si incredere ca sunt pregatita pentru orice (desi inca de atunci sotul meu, poate ca si alti barbati, este cumva exasperat ca mereu caram dupa noi obiecte in plus, insa ii spun de fiecare data ca este ceva temporar, ca nu mai e mult pana nasc si ca apoi obiectele isi vor relua locul in dulap).

Sa nu uit: CE CONTINE GENTUTA mea DE URGENTE: camasa de noapte, lenjerie intima, cateva tampoane, servetele uscate si umede, papuci, sosete, prosop, 2-3 cosmetice (cat mai mici, sa ocupe cat mai putin spatiu). Iar ce mai trebuie in plus poate fi adus de sot sau de cineva din familie/prieteni a doua zi.

(In mesajul urmator voi relata despre minunata experienta a primei morfologii.)