ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
Incarcat in Saptamana 8 - ##eco ##concediu #odihna #relaxare
682 vizualizariBuna seara tuturor.
Sa continui povestea noastra… Dupa acea prima sperietura de care vorbeam data trecuta, am ramas acasa de forta majora si am incercat sa fiu cat mai linistita si sa fac cat de putin pot prin casa. Apoi am iesit in plina epidemie de gripa la spital in Bucuresti, pentru a-mi prelungi concediul medical, care nu s-a putut elibera fara o internare de control. Si acolo doamna doctor mi-a mai facut o ecografie, dar de data aceasta a fost abdominala, nu transvaginala ca cele dinainte, ceea ce m-a uimit foarte tare si m-a bucurat in acelasi timp, pentru ca am realizat ca bebele a mai crescut si ca totul este bine. Dar in continuare se vedea o alta zona de desprindere a sacului vitelin, dar mi s-a spus ca nu pune probleme. Ca atata vreme cat auzim cordul fatului, este in regula si stim ca se dezvolta. Am plecat de la spital increzatoare, cu Dumnezeu in gand in continuare, constienta de faptul ca exista undeva o forta nebanuita care vegheaza permanent la mersul fiecarui lucru din viata noastra si ca o mica rugaciune ajuta foarte mult, in special partea acesta psihica, ce poate fi uneori devastatoare, daca nu avem grija de ea.
Ajunsa acasa, am incercat pe cat posibil sa raman “cuminte”, desi deja ne pregateam de un mare proiect si anume renovarea camerei bebelusului, aceasta insemnand strangerea tuturor lucrurilor existente in incapere si eliberarea completa a acesteia. Am convenit cu sotul meu sa realizam acest lucru in cel mult 3 luni, pentru ca cel tarziu la 1 iunie sa ne apucam de treaba, constienti fiind ca eu nu ma puteam misca oricum si la fel de repede ca inainte, plus ca evitam pe cat posibil orice effort mai mare. Totusi, am reusit sa demarez marea “impachetare” cu pasi mici, insa am ramas cumva activa, nu puteam sta numai la pat. Plus ca mereu imi veneau in minte alte aranjamente stil puzzle, cat sa intre tot cat mai eficient in saci, cutii, colturi de casa etc. Planul oricum era facut deja, pus pe hartie, calculat, mai ramanea doar sa reusesc eu sa termin la timp. Si cum eram constienta de faptul ca orice efort putea pune sub semnul intrebarii sarcina, ma gandeam si ma intrebam mereu daca e ok ceea ce fac. Insa ceva ma impingea de la spate si imi spunea ca mai pot inca putin, sa mai fac si aia, sa mai mut si aia… Sincera sa fiu, am tot facut treaba, cu toate avertismentele si intrebarile de genul “Dar stati numai la pat, nu-i asa?” La un moment dat incepusem sa evit contactele cu lumea din afara casei si discutiile prea lungi. Iar eu dereticam in continuare, zilnic. Pana cand, la fix o luna distanta…
(Urmarea in mesajul viitor.)
Comentarii