Traim vremuri cumplite. Nici nu ne-am linistit bine cu pandemia, ca o nenorocire si mai mare a batut la usa.
Conflicte si razboaie sunt de când lumea, si vor mai fi probabil într-o forma sau alta pâna la sfârsitul ei.
Însa pana acum 3 zile, toate razboaiele de care auzeam erau ceva îndepartat în timp ori geografic. Suficient de îndepartate încât sta empatizam, sa-i compatimim pe nevinovatii care sufera, însa sa ne vedem mai departe de viata linistiti.
Conflictul din Ucraina însa e atat de aproape încât nu mai poti sa-ti pui ochelarii de cal si sa mergi mai departe. Este imposibil sa nu te gândesti vazând atâtea mame cu copii ca ai putea fi in locul lor. Sau un gand si mai greu de suportat, cum ar fi sa fii despartita de sotul tau iubit si de restul familiei înainte ca bebe sa vina pe lume sau cu un nou nascut în brate.
Am sperat, ca majoritatea, ca acest razboi absurd nu va fi declansat. De când temerile au devenit realitate însa, ma tot gandesc: "bravo, draga mea! Ce moment bun v-ati gasit sa aduceti pe lume acest sufletel nevinovat". Sunt momente când ma copleseste vina si mâhnirea.
Bebe din burtica însa habar n-are ce se întâmpla, sau ca lumea în care se va naste va arata altfel decat lumea parintilor lui. Si nici vina nu are. Dar cel mai probabil, simte. Simte toata anxietatea si framântarile mele. Sper totusi sa simta si determinarea si dorinta de a-l proteja indiferent ce va fi.
Da, asa este, nu e cel mai bun moment, însa nu aveam cum sa prevedem cele întâmplate; si ma consolez cu ideea ca exista sit o parte buna în tot acest calvar: mobilizarea întregii lumi si a românilor ptr a-i sprijini pe ucraineni este ceva ce nu multi ar fi prevazut. Este ceva care îmi da putere sa sper ca vom depasi aceste momente negre si ca viitorul, pentru noi si puii nostri, nu este atat de sumbru atâta timp cât mai exista pe lumea asta iubire, toleranta si compasiune.
Comentarii