Nu e vorba despre mine. Nu în mod direct. A fost odată ca niciodată, un Eu. Bărbat, cu ochi adânci şi limpezi, sub două sprâncene strânse. Nu l-ai băga în seamă mai mult decât pe oricare altul fără un motiv anume. Insă exact aici este diferenţa. Motivul. Da, motivul pentru care undeva, cumva există ele. Ele, cele care declarat sau nedeclarat sunt parte din Eu. Si ele au motivele lor.
Aceste motive au existat dintotdeauna. Au fost imbrăcate în legănatul braţelor, în alintatul cântecelor, în taina poveştilor, în şoapta iubirii necondiţionate, nerostite dar izbucnite din licărul ascuns al ochilor adânci şi limpezi. Aia, ascunşi sub cele două sprâncene.
Si timpul, timpul scurs zi după zi, a aşezat cărămidă peste cărămidă un zid transformat în mod inevitabil în cetate. O cetate a sufletelor lor. Nici nu ştiu dacă ar putea exista ceva vreodată care să spargă un astfel de zid. Cel mai probabil că nu. Pentru că liantul lui este clădit pe ceva indestructibil si acesta se numeşte simplu. Iubire.
Si vrem nu vrem, iubirea învinge timpul, ne petrece dincolo de o existenţă efemeră, ne transformă în clipe de eternitate.
Undeva există ele. Si tot undeva în mod implacabil exist:
Eu.
![[flo2]](https://comunitate.desprecopii.com/forums/public/style_emoticons/default/floare1.gif)
