A fost odata ca niciodata o fata si un baiat, care s-au intalnit pe cand erau studenti, si nu isi inchipuiau ce le va aduce viata. Ani la randul au fost amici, continuandu-si viata, pana cand intr-o zi din anul 2012 au descoperit ca sunt facuti unul pt celalalt. Tot atunci s-au si casatorit si mutat intr0un oras mare cu vise mari si cateva bagaje. Dumnezeu a fost bun cu ei si au reusit in cariera, au reusit sa isi ia casa visurilor lor, asa ca urma celalalt vise - de a avea o familie numeroasa.
In 2012 pe cand amandoi aveau sub 30 ani au hotarat ca e timpul sa isi mareasca familia, asa ca au mers la doctor si au inceput un lung sir de analize. Nimic grav, doar ca bebe nu aparea.
2013 si 2014 s-a scurs in a schimba diversi medici, alte analize, mers la clinici specializate in RUAM, si a face cateva IUI. Totul era promitator, rezultat negativ.
Si asa a venit 2015, fata a inceput sa se documenteze, sa intre pe forumuri, a decis sa schimbe clinica, si sa mearga in strainatate de data aceasta. Urmeaza primul FIV - rezultat pozitiv, sarcina biochimica. Doctorul strain spune - defect genetic, se mai intampla, hai sa mai incercam. Alta procedura, in ziua de Craciun - rezultat negativ.
2016 alte analize, hai sa schimbam clinica, poate schimbam norocul, alta procedura, alt transfer - rezultat pozitiv, beta haotica, inima cat un purece. Prima eco, s-a vazut un sac si un embrion, cei 2 tineri erau in culmea fericirii. Timpul trece si undeva in s10 la o eco de rutina, in saculet se vad 2 embrioni cu activitate cardiaca. Sunt socati, emrbionul se divizase intr-o sarcina monozigota mono - mono. Fata a inceput sa caute info despre o astfel de sarcina, si afla ca e o sarcina rara, dar de la eco la eco devenea tot mai optimista. La morfo de trim.2, fata doctoritei se schimba, fata nu intelege, diagnostic: feti morti intrauterin, cauze necunoscute. Ce urmeaza sunt adanc ingropate intr-o cutie mica impreuna cu toate lucrusoarele lor - erau 2 baietei. Nimeni nu intelege durerea lor, doar nu e ca si cum erau copii, dar pt ei erau. Iar in tot acest proces doar ei au fost, pt ca sarcina era mare alta solutie nu era decat ca fata " sa ii nasca", moment in care din nou a fost cu ajutorul ei numarand contractiile si neputand sa ii vada - ca asa era protocolul spitalului. Din acel moment, nimic nu a mai fost la fel.
Si pt ca din 2015 se si atestasera ca parinti adoptatori, au incercat si sa adopte, din pacate adoptie esuata.
2017 mai ii gaseste deznadajduiti, fara a sti ce sa mai faca si daca vor trebui sa traiasca in formula de 2 pt totdeauna. Fata crede ca ovocitele ei sunt de vina si vrea sa incerce ovodonate, el accepta, erau disperati si daca gaseau un copil in fata usii l-ar fi luat, nu mai conta genetica. In ultima instanta, el insista sa contacteze pe doctorul din strainatate si sa mai incerce o ultima data cu materialul propriu. La acel Fiv au obtinut cel mai slab rezultat - 3 embrioni de z3, nu aveau emotii, pt ca nu aveau sperante. Primul beta a fost facut pe ceva sangerari convinsi ca e iar sarcina biochimica, insa beta era aproape de 100; au tot repetat beta, care de data asta se dubla ca la carte. Prima eco, 2 saculeti - embrioni, fata izbucneste in plans - era speriata de a avea o sarcina gemelara iar. Daca se intampla iar? Toata sarcina au stat cu inima cat un purece, de fapt a fost o adevarata surpriza pt cei din jur sa afle ca am nascut, ca mai nimeni nu stia ca am fost insarcinata. A fost o sarcina grea fizic si psihic, dar in ianuarie in sfarsit am plecat acasa din spital, de data aceasta cu 2 prunci vii. Am trecut de perioada de incubator, de terapie intensiva, si acum suntem in perioada de acomodare in formula completa.
Pt aspirante, daca inca mai aveti forta, perseverati, nu vreau sa ma gandesc daca ne-am fi oprit nu i-am mai fi avut pe P. si M.