În 2010, Alexandra Anton, fondatoarea unui mic centru de limbi străine, participa la București la un forum dedicat educației. Acolo l-a auzit pentru prima dată vorbind pe Jukka Kangaslahti, consilier prezidențial pe probleme de educație în Finlanda, vorbind despre un sistem de învățământ care părea prea bun să fie adevărat.
La finalul forumului, i-a scris acestuia un email în care curiozitatea se amesteca cu neîncrederea absolventului de școală românească.
„Mi-a răspuns și mi-a scris că, dacă chiar îmi doresc acest lucru, va vorbi cu soția sa să mă găzduiască în casa lor timp de o săptămână, timp în care să vizitez școlile finlandeze”, povestește Alexandra Anton, care avea la acea vreme 25 de ani.
A aterizat în Finlanda, iar la aeroport o aștepta chiar consilierul prezidențial. „În acea vreme, politicianul român cel mai vizibil din Parlamentul European era Gigi Becali, care avea palat în centrul Bucureștiului și statui aurite”, își amintește tânăra. Când a ajuns la reședința înconjurată de pădure din orașul finlandez Turku, cea care i-a deschis ușa a fost doamna Kangaslahti. „M-am uitat în jur. Menajeră, ioc. Statui de aur, ioc. Erau doar ei doi. Jukka m-a întrebat dacă îmi este foame. I-am spus că nu, că voi mânca atunci când mănâncă și familia. Mi-a zis. Sigur îți este foame. O să mă duc în grădină să culeg niște sfeclă. Și s-a dus în grădină și a cules sfeclă”, spune Alexandra Anton (foto). Aveau cei doi un standard ridicat de viață? Cu siguranță. Însă în Finlanda însemnele bunăstării sunt altele: Să fii sănătos. Să trăiești până la adânci bătrâneți. Să ai grijă de familia ta și să faci tot ceea ce îți stă în puteri să faci.
Îți amintește de o vizită făcută atunci la o școală. „Părea o școală pentru bogați și am întrebat-o pe profesoară dacă este o școală pentru bogați. Mi-a spus că nu, deși părinții unor dintre elevi aveau bani. Mi l-a arătat pe un băiețel a cărei familie avea afaceri în domeniul mobilei, erau milionari. Și mi l-a arătat pe un altul: familia lui trăia din ajutorul social”. În 2011, Alexandra Anton s-a înscris la Universitatea din Turku, la un master dedicat învățării, mediilor de învățare și sistemelor educaționale, pe care l-a absolvit în 2014. Reîntoarsă în țară, și-a deschis la Ploiești un centru de educație de inspirație finlandeză, în care aplică principiile învățate la Turku.
Dacă ar fi să rezumați sistemul finlandez de educație la un singur principiu care ar fi acela?
E destul de greu să aleg un singur principiu, căci doar un cumul de factori face ca acest sistem de educație să se remarce ca fiind atât de revoluționar. Dar dacă ar fi să aleg trei cele mai importante principii aș alege centrarea pe copil, echitatea și calitatea.
Sistemul educațional finlandez are în centrul său copilul. Orice decizie s-ar lua, la orice nivel, finlandezii au realizat după decenii de reformă că totul se va răsfrânge asupra copilului, elevului, studentului. Când un profesor finlandez are de completat un document, se întreabă automat: „Mă face această hârtie un profesor mai bun?” Dacă răspunsul este „da”, atunci o va completa, altfel nu. Pentru orice decizie luată în minister se analizează impactul ei asupra copilului. Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu faptul că ţin cont de copii, deşi ei stau la baza oricărui sistem educaţional.
Echitatea înseamnă şanse egale pentru toţi de a reuşi din punct de vedere academic, indiferent de categoria socială din care provin. În toate şcolile din Finlanda poţi găsi copii de milionari şi copii din familii defavorizate învăţând cot la cot. Nu există „şcoli sau clase de elite”, nu există „clase de excelenţă” fiindcă toţi copiii sunt consideraţi a avea abilităţi înalte şi un potenţial ce rămâne de descoperit, acesta fiind rolul principal al şcolii.
Calitatea se referă la tot ceea ce primeşte copilul în şcoală, de la condiţiile de învăţare (lumină naturală, clase curate, materiale didactice), până la actul educaţional (curriculum, predare, învăţare, evaluare). Nimic nu este neglijat, nimic nu se face la întâmplare şi îmbunătăţirea acestui sistem educaţional este vizibilă de la un an la altul. În Finlanda educaţia chiar este prioritate naţională.
Care sunt cele mai importante valori pe care le învață copiii în acest sistem?
Micul finlandez îşi învaţă devreme drepturile, iar asta presupune să ştie şi care sunt drepturile altora şi limitările lui. Sistemul educaţional este primul context, unul social, în care copilul învaţă cum să relaţioneze, cu respect şi încredere în ceilalţi. Profesorii stabilesc regulile împreună cu elevii şi le respectă deopotrivă, ţinându-se cont de nevoile tuturor, nu doar de ale copilului, părintelui sau profesorului. Toţi aceştia sunt importanţi pentru ca lucrurile să funcţioneze!
Cum sunt structurate lecțiile? Cum sunt predate materiile?
Au existat zvonuri conform cărora finlandezii renunţă la materii. Nici gând, vor continua să predea materiile luate separat şi în plus, aici apare elementul de noutate, vor învăţa şi teme mai ample de interes. Când tratezi o temă precum încălzirea globală, este necesară o abordare transdisciplinară, care se referă la aspecte economice, geografice, ştiinţifice, altfel perspectiva este una limitativă.
Lecţiile în Finlanda au o puternică amprentă practică. Primul lucru pe care îl observi în clasele finlandeze este cât de puţin este folosită tabla. Nu se scrie după dictare (spre deosebire de stilul nostru, chiar şi cel universitar de predare), nu se scot copiii la tablă pentru a fi ascultaţi şi nu se dau aceleaşi teme tuturor copiilor dintr-o clasă. Lecţiile sunt prilej de învăţare profundă, căci după ore copiii nu petrec timp studiind, ci mergând la cluburi de după-amiază unde fac sport, învaţă să cânte la un instrument sau fac teatru. În timpul orelor, profesorul îi ghidează şi îi ajută individual să înveţe, petrecând puţin timp în faţa clasei şi aflându-se mai mult printre copii, încurajându-i să colaboreze. O clasă finlandeză e ca un roi de albine, unde fiecare ştie ce are de făcut, dar toţi au un scop comun.
Cum poți să îi faci pe copii să învețe cu plăcere?
Sunt convinsă că fiecare profesor care face asta are metodele lui. Când copilul se simte apreciat şi ascultat, când ştie că şi părerea lui contează şi că orice nelămurire ar avea se poate baza pe profesori şi pe părinţi, mediul lui este unul sigur şi învăţarea devine o plăcere. Desigur, progresul implică de efort, însă dacă efortul este apreciat, încurajat şi înţeles de către profesor, atunci copilul va vedea greşeala ca pe un prilej de învăţare, nu ca pe destinaţia finală.
Sistemul finlandez se axează pe lecții transdisciplinare, în care copiii își însușesc cunoștințe din mai multe domenii făcând o activitate practică în echipă. Ne puteți da un exemplu în acest sens?
Încep cu o activitate pe care am văzut-o în Finlanda: la clasa a VI-a (ultimul an de şcoală primară) copiii învăţau la geometrie despre perimetre şi volume. O problemă din manual le solicita să calculeze de cât lemn au nevoie pentru a construi casa unei păsări dintr-o anumită specie. Desigur, asta implica să aibă cunoştinţe legate de dimensiunea unei asemenea păsări, câte ouă depune, etc. În atelierul şcolii, copiii (fete şi băieţi) aveau ca sarcină de lucru să realizeze casa respectivă, pe care ulterior o luau acasă şi ţineau un jurnal al acesteia pe care îl citeau periodic în clasă. Aşadar matematică, biologie, abilităţi practice, comunicare în limba maternă, toate acestea erau aplicate într-un singur proiect. Nici nu e de mirare că elevii erau nerăbdători să vină la şcoală pentru a lucra la acest proiect.
Noi la Yuppy Koti, centrul educaţional finlandez de la Ploieşti, aplicăm principiile transdisciplinarităţii de la cele mai mici vârste. Când gătim, lucru care se petrece săptămânal, folosim noţiuni de limbă engleză, matematică (ingredientele trebuie numărate, cântărite şi măsurate), ştiinţe (aluatul creşte, zahărul se dizolvă etc.) şi comportament social (învăţăm să punem masa, să servim, să mâncăm etc.). Luăm aceste cunoştinţe şi le folosim şi la atelierele de ştiinţe (observăm ce se întâmplă cu o bucată de pâine sau cu sucul de mere după câteva zile), de învăţare în aer liber (verificăm dacă melcii sau furnicile beau şi ele suc de mere).
Când învăţarea este privită transdisciplinar ea capătă o perspectivă nouă, holistică, mult îmbogăţită şi chiar mai realistă decât atunci când izolăm noţiunile. Acesta este farmecul transdisciplinarităţii!
Care este raportarea finlandezilor față de evaluări, examene, note?
Finlandezii au multă consideraţie pentru evaluarea formativă, cea care se face zi de zi, prin feedback, propria evaluare şi evaluarea dintre colegi. Drept e, la ei se pune o notă pe semestru, echivalentul mediei de la noi. Fascinant e că notele nu sunt niciodată folosite pentru a înlesni managementul clasei, ci informat şi constructiv. Înainte de a se trece această notă în catalog se discută cu copilul şi cu părinţii, pentru ca semnificaţia notei să fie bine înţeleasă. Fiecare profesor are libertatea de a alege câte testări să dea şi ce fel de proiecte să desfăşoare cu copiii, astfel încât fiecare copil să-şi atingă obiectivele de învăţare fixate şi discutate la începutul semestrului în cazul fiecărei materii. La sfârşit, fiecare copil poate spune singur dacă şi-a atins obiectivele şi ce are de urmărit în continuare.
Ați vizitat școli finlandeze. Ce v-a uimit acolo?
Deja am amintit câteva aspecte surprinzătoare pentru ochiul unui fost elev şi actual profesor crescut şi educat mai ales în şcolile româneşti. Mi-a plăcut foarte mult că în şcolile finlandeze există un grad sporit de relaxare şi de seriozitate în acelaşi timp. Profesorii, părinţii şi copiii ştiu de ce se află la şcoală, ştiu că este alegerea lor să fie acolo şi fac echipă bună împreună. Simţi imediat ca fiecare individ conteză. Sunt toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
Există ceva ce am putea prelua, în mod realist, din modelul finlandez, având în vedere felul în care arată sistemul educațional din România și faptul că are o mare inerție?
Putem lua multe nu doar de la finlandezi, ci şi de la alte sisteme educaţionale. Ce am învăţat în Finlanda este că deschiderea faţă de învăţare continuă a adulţilor (mai ales a profesorilor) poate face minuni. Profesorii finlandezi au un mare apetit pentru învăţare şi împrospătare, iar asta cred că vine din interior, din convingerea că fiecare dintre noi poate fi mâine un pic mai bun decât a fost ieri, iar astăzi poate face diferenţa. Orice sistem este suma oamenilor care îl compun şi sistemul nostru nu face excepţie de la regulă.
Ce anume ar putea prelua părinții români din viziunea finlandeză asupra educației, astfel încât să își ajute copiii să își dezvolte abilități pe termen lung și să aibă o atitudine sănătoasă față de învățare?
Părinţiilor cu care eu lucrez le spun de câte ori am ocazia cât de importanţi sunt pentru copiii lor. În plus, niciun profesor nu este în viaţa unui copil un timp atât de îndelungat precum părintele său. E valabil oriunde în lume. De aceea este important ca părinţii să-şi asume deciziile luate şi să aibă curajul de a o lua de la capăt atunci când soluţia găsită nu a avut rezultatele dorite. E uman să greşim şi e inteligent să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora.
Părinţii români care au încredere în copilul lor, care sunt interesaţi de educaţia lui şi colaborează cu profesorii au şanse sporite de a lua decizii inspirate. Oţetul nu se obţine într-o singură zi, iar învăţarea, care este tot un proces natural, cere timp şi răbdare. Eu n-am întâlnit copii care abordaţi corespunzător, uman, cu blândeţe şi cu fermitate, să nu-şi dorească să înveţe. Când însă depăşim limita fizică şi psihică în mod repetat, copiii nu vor întârzia să ne transmită semnale. Eu cred foarte mult în încredere, a părintelui în copil, a copilului în profesor, a profesorului în părinte şi invers. Finlandezii spun că e nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil.
Ați cunoscut profesori din sistemul românesc de stat care s-au reinventat și au reușit să ajungă la sufletul și mintea elevilor lor? Cum s-a petrecut acest lucru?
Profesori care s-au reinventat uluitor, nu. Am cunoscut însă oameni care aveau în stare latentă toate aceste nevoi şi care, simţindu-se încurajaţi şi înţeleşi pur şi simplu au înflorit, au devenit mai încrezători în sine şi au ajuns să-i inspire şi pe alţii. Când un profesor predă, el transmite înainte de toate entuziasm sau lipsa de entuziasm, care nu se poate măsura, dar se simte imediat. Am ajuns la concluzia că şi în România avem profesori curajoşi care pot comunica mai întâi cu sufletul copilului şi apoi cu mintea sa. Mi-aş dori să cunosc din ce în ce mai mulţi în anii care vin.
