Simona Catrina mi-a inseninat multe nopti albe, cand eram cu lama pe vene ...
Avea har, potrivea cuvintele cu talc, avea umor, avea ironie si autoironie, avea curaj, s-a expus povestind intamplari si analizand situatii, pe care noi ceilalti le ingropam cu discretie in adancul constiintei, de frica reputatiei. A si avut de unde se inspira ... iar talentul nu a tradat-o niciodata.
Cel mai mult o sa-mi aduc aminte de ea in combinatie cu buna ei prietena Alice Nastase si revista pe care o reprezinta, revista care dupa mine, este cea mai buna publicatie de diverstisment de pe piata romaneasca.
Rapusa de cancer, ciroza si diabet, inima Simona a incetat sa bata acum cateva zile ...era nedrept de tanara, avea 49 de ani.
Facebook-ul a bubuit de regrete, de lacrimi, de "drum bun-uri", de adoratie, de respect .... si toata lumea i-a cerut lui Alice sa puna impreuna toate scrierile Simonei si sa scoata o carte ...
Alice a tacut ce a tacut si azi a rabufnit ...pun mai jos articolul si legat de el, ignorandu-i durerea si disperarea pierderii Simonei ... ma gandeam sa discutam despre cat de mult conteaza "profesionalismul, experienta si talentul" in orice profesie, nu numai in aceea literara ...
Raspunsul meu este "mai deloc" ... important este pe cine cunosti, cum te vinzi, cu te conectezi cu angajatorul sau publicul care te plateste, cum joci teatru, cum minti frumos ...atat de multe lucruri false conteaza si platesc o profesie inaintea "profesionalismului" incat me gandesc oare de ce ne sfatuim copiii sa fie cei mai buni ...
Pun mai jos articolul si dau drumul la discutii :
Scumpa mea Angi,
M-au dat afară de la S., am fost azi la întâlnirea tot amânată şi mi-au zis că nu-mi prelungesc contractul, gata, se futu, vorba glossy a Andreei Esca de la revista ceea îmbuibată cu reclame – nu ca a noastră -, deci sunt, literalmente, fără niciun salariu, că revista e hobby-ul meu de lux, aventura mea antreprenorială şi editorială păguboasă în bani, dar mănoasă în iubire de la distanţă.
Exact aşa am păţit şi când a murit tata, tocmai îmi închiseseră coffeechatul, care era, atunci, şi bucuria mea, şi sursa mea de venit, scrisesem timp de patru ani zi de zi pentru ei, n-avusesem Paşte, Crăciun, până şi-n seara când născusem scrisesem pe blogul lor, că aşa era contractul, iar eu sunt serioasă, nu m-am scuzat o dată. Dar n-a contat. Aşa că sunt învăţată să umblu prin lume îmbrăcată-n negru, cu sufletul gol şi cu contul pustiu.
Noroc că acum sunt liniştită că am aflat că, dacă aş muri, în sărăcie şi datorii, lumea virtuală s-ar zgudui de durere şi toţi ar spune cât de mult m-au iubit şi m-au citit – gratis, că aşa le place lor.
Nici like-ul nu se înghesuie să ţi-l dea, că am constatat că toţi ăştia care au adorat-o pe Simona şi-au citit-o la noi pe site, inclusiv cei care acum au scris despre ea şi şi-au pus poze luate de la noi din revistă, minunându-se, vaaai, ce poze frumoase avea Simona, ce frumos scriaaa, nu s-au ostenit să dea şi Like paginii noastre, Marea Dragoste, deşi acolo o citeau. Se făceau că nu-și amintesc pe unde au citit-o… Ar fi plătit prea mult, ar fi însemnat un efort prea mare. Câţi dintre ei or fi făcut şi donaţii s-o ajute pe Sim numai Dumnezeu ştie, probabil că dacă şi like li s-a părut greu să dea, donaţie pentru ea nici a zecea parte dintre cei care au jelit-o cu bulbuci n-au făcut.
I-a scris ieri lui Paul o cititoare şi i-a cerut ofertă de abonare la revistă. Paul i-a răspuns: 10 numere, 90 de lei- (dacă ţi le cumperi ar fi 99 de lei, că o revista e 9,9 lei). Iar aia a scris înapoi că ce oferta mai e şi asta, că nu e nicio economie, că nu se mai abonează deloc, fiindcă nu i-am făcut o ofertă bună, lasă, că dacă mai vrea, îşi mai cumpără ea de la chioşc vreodată.
Paul voia să îi scrie înapoi să îi explice, Doamnă, oricum faceţi economie 9 lei şi o primiţi acasă, înaintea tuturor – că amărâtul se repede la poştă cu revistele în braţe direct de la tipografie, unde-şi petrece noaptea când revista intră în producţie şi supraveghează maşinile ca să ne regleze corect culorile, iar cum ia revista, se duce întâi la poştă, ca să îi răsplătească astfel cu întâietatea pe cei 100 de abonaţi fideli, dintre cei 100.000 care cică ne adoră, mai ales când murim. Eu i-am zis: Las-o, ducă-se, asta va jeli cel mai tare când se va închide revista şi-şi va pune poză pe Facebook cu mailul în care zicea că vrea să se aboneze, ca să arate cât de mult ne-a iubit… Sunt obosită, am stat toate nopțile astea și-am schimbat revista de aprilie cât am putut, ca să fie ca un remember… Sunt și ultimele texte ale Simonei, mi le-a scris cu tristețe, cu obidă, parcă știa! Mi s-au părut prea amare, mă gândisem, recunosc, când le-am primit, să-i zic să le mai înzorzoneze nițel. Bine că m-am abținut, deși știu că le-ar fi schimbat dacă i-aș fi spus, noroc că am tăcut.
Sunt obosită, Angi, obosită şi sfârşită, asta e lecţia pe care o învăţ cel mai greu, să îndur mizeria şi nedreptatea lumii în care trăiesc, în care şmenarii primesc subvenţii de la buget, reclame grase de la advertiserii-prieteni, funcţii în moţul instituţiilor de cultură, salarii mari de prin neproductiva, dar atât de călduța presă națională sau pensii de la Uniunea Scriitorilor în care nouă ni s-a spus mereu că, vaaai, să nu cumva să aspirăm să intrăm vreodată, că e cu pile, cu dosar, cu înghesuială, cu stat la coadă, cu făcut dovadă că eşti în cărţile lor, nu în cărţile tale, că acolo ajung scriitorii ăia, mari, autentici, care țin workshopuri de creative writing, care scriu când le vine inspiraţia pe fereastra casei de creaţie, nu ca noi, care am fost mercenari, am scris şi la comandă, şi la necaz, şi la haz, cum a fost nevoie ca să trăim şi să ne luăm pârlitul de salariu de jurnalist, mereu întârziat.
Primesc în neştire mesaje cu sfaturi: misiunea ta e să scrii acum o carte despre Simona, rolul tău e acum să-i aduni textele şi să scoţi o carte frumoasă cu textele ei, iar mie îmi vine să urlu, lăsaţi-mă în pace, când, cum, unde, cu ce? Staţi toţi şi chibiţaţi şi îmi spuneţi care e datoria mea, iar dacă v-aş cere într-o zi să-mi luați copiii de la școală și să-i aduceți acasă sau câte un leu la fiecare m-aţi dispreţui, că n-aş mai fi glossy…
Ştii câte răspunsuri am primit la sondajele alea cum ţi-am trimis şi ţie? 30. N-am putut să fac cercetarea, că nu mi-au răspuns decât 30 dintre cei pe care i-am rugat să îmi răspundă. Unii au zis că mai încolo, alţii că nu ştiu când, am avut şi promisiuni că, lasă, adun eu câteva zeci de răspunsuri şi ţi le dau grămadă. Cum le-ai primit tu, aşa le-am primit şi eu. Oamenii te iubesc cât timp nu le ceri nimic, cum începi să le ceri ceva se fac mici şi-şi găsesc scuze, apoi, eventual, scriu pe Facebook cât de mult regretă, apoi mai trece-o zi, mai pun o poză cu o sărmăluţă, cu o cafeluţă şi asta a fost. De ce crezi că au venit doar câteva zeci de oameni la înmormântarea Simonei? Că aşa ştim noi să iubim. Gratis. Şi de la căldurică. Ploua, doar nu era să răcească, ei au copii, au slujbă, nu-și permit. Lasă, la înmormântarea viitoare a unei scriitoare adorate poate o să fie vreme bună şi or veni atunci. Vor face şi o postare, la care vor lua multe like-uri. „Alice, ai plecat să bucuri îngerii cu scrierile tale, du-i şi Simonei pe aripi de lumina toată dragostea mea şi roag-o să mă ierte că la ea n-am ajuns. RIP! RIP de două ori, din toată inima!” Și-ți vor scrie ție: Angi, e de datoria ta să scrii despre ele, să scoți o carte, să scoți trei, să scoți șapte și să ne bucuri cu scrierile răposatelor! (O să mai vedem dacă le cumpără apoi, poate doar dacă le faci o ofertă bună, cu discount!)
Azi am spus, prima dată, şi probabil că o voi mai spune de multe ori, bine că Simona nu mai îndură toate astea şi îşi permite să-mi spună, de-acolo, de unde-o fi ea, cu zâmbetul ei copilăros: Prefă-te tu că eşti zeiţă, că eu m-am săturat şi-am plecat!
Te îmbrăţişez, fetiţa mea Angi, sunt atât de tristă, atât de pustie, atât de istovită…
Alice
