Cea mai indepartata amintire a mea legata de informatica / calculatoare se intampla cu mult inainte de 89, sau poate nu cu mult, dar perceptia mea cam asta e, ca a fost in epoca de piatra. Varu-meu, ai carui parinti faceau parte ca sa zic asa din high-class-ul acelor vremuri si locuri, imi spune cu mandrie si asteptand ca eu sa pic pe spate de uimire: "Am un PC".
Bine. N-am cazut pe spate, dar nici departe n-am fost cu admiratia si invidia, dar asta nu pentru ca as fi stiut eu ce-i aia PC pe vremea aia, ci pentru ca in urechile mele asta a sunat "am un PISIC". Ceea ce era, sa recunoastem, demn de invidie, intotdeauna mi-au placut animalutele pufoase (asta pana ce a aterizat Ares in viata mea, cand mi-am reconsiderat partial sentimentele).
WOW, ai un pisic, ce tare, m-am entuziasmat pentru ca mi se parea realmente cool la varsta aceea (probabil) pre-pubera. Cum de te-au lasat ai tai?
"Pai... tata mi l-a luat."
Tata? Really? Unchiul? Ala care n-are nicio treaba cu animalele? Hm....
"Si unde-l tii?"
"Pe birou!"
Mda, m-am gandit, greu de stapanit mai ales cand sunt pui. "Cati ani are?"
"E ultima generatie", s-a falit varu-meu, ultima generatie insemnand pe vremea aia cartele gaurite si ecran alb-negru ce ocupa tot biroul.
Ciudat, m-am gandit, de ce ultima generatie, o fi castrat-o pe ma-sa ca era bagaboanta, mai stii...
"Si ce-i dai sa manance", am intrebat, moment in care varu-meu s-a prins, in sfarsit, ca musai sa fie o neintelegere, ca pana si toanta de vara-sa ar fi trebuit sa se prinda ca un PC nu mananca o galeata de curent pe zi. Am lamurit-o si ne-am ras, cu i din a.
Asta a fost inceputul, pisicul lui varu-meu mi se parea a opta minune a lumii, dar nu pricepeam in veci la ce-ar putea fi bun.
Boy have we come a long way...