Grigore Gheba, matematicianul care „a scos la tablă toţi elevii din ţară”, după anii ’50

Culegerile sale de probleme şi exerciţii la matematică le-au dat dureri de cap multor elevi. Pe alţii, dimpotrivă, i-au luminat. Oricum, „matematica de Gheba“ a făcut istorie şi s-a răspândit în bibliotecile a milioane de români. Despre Grigore Gheba s-a spus, popular, că ar fi scos la tablă toţi elevii din ţară, după anii ’50. Atunci apăruseră pe piaţă primele sale culegeri cu probleme şi exerciţii de matematică pentru gimnaziu, care au cunoscut un succes fenomenal. Când profesorii de matematică intrau la ore cu cartea la subsuori, penru cei mai mulţi elevi semnalul era clar; nu scăpau de cea mai mare frică a lor – „Scoateţi o foaie de hârtie!“. „Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi care au învăţat matematica „după Gheba“. Pentru unii, nivelul ridicat de dificultate al unor exerciţii a sădit riduri de încruntare pe feţe. Alţii îşi amintesc cu nostalgie de temele lungi, din culegerile sale, sau de satisfacţia explozivă când „le dădeau“ problemele. Astăzi, unii matematicieni critică modelul „Gheba“, care a căutat să ofere soluţii şi probleme „reţetă“, în locul unor exemple care să le stimuleze elevilor gândirea logică. Culegerile de Gheba sunt, acum, foarte puţin folosite spre deloc. Dacă viaţa lui Grigore Gheba ar fi prinsă într-un triunghi echilateral, forma sa geometrică preferată, „pentru că are stabilitate“, cele trei laturi ar trebui neapărat să fie: matematica, disciplina care l-a făcut celebru şi pe care a predat-o elevilor până la 90 de ani; anii războiului, din care a ieşit teafăr, deşi a fost prins de ruşi şi condamnat de două ori la moarte; şi femeile, „cea mai mare slăbiciune din viaţa mea“. Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei au povestit, pentru „Weekend Adevărul“ , fiica sa adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie sinceră, descrisă „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Departe de el însă gândul că ziua naşterii sale ar fi fost vreo sărbătoare în familie, mai mult decât semnificaţia datei în calendar. Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“. Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv. Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până… hăt, la liceu. „Zgândăream toţi câinii satului“ Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povestea Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani. Război împotriva beţişoarelor de socotit Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său. Cum nu bătaia e model de educaţie, elevul Gheba nu s-a învăţat minte uşor. Ba chiar îşi pusese în gând să ducă un război împotriva tuturor tăbliţelor din clasă şi beţişoarelor de socotit. Ori de câte ori îşi vedea colegii că se dau pe gheaţă, le dădea ghionturi şi ei cădeau pe spate peste ghiozdane. „Nu mică îmi era satisfacţia când auzeam cum le trozneau tăbliţele în ghiozdane în contact cu gheaţa…“, îşi amintea matematicianul. Însă, din acest război infantil, tocmai el era cât pe aici să fie singurul înfrânt. Odată, nesătul de ghiduşii, a furat beţele unei colege, pe care le-a înlocuit cu nişte vreascuri adunate de pe jos. „Numai tu, derbedeule, puteai să faci pozna!“, a strigat spre el învăţătorul atunci când a văzut ce avea fiecare elev pe bancă. A primit încă o bătaie zdravănă, apoi învăţătorul l-a scos afară, dezbrăcat. Era mijlocul iernii. „Multe din vrăjile şi vedeniiile tatălui mi-au făcut viaţa amară, pentru că de multe ori ţipam în somn, speriat de focul iadului şi de cazanele cu smoală, cerând disperat ajutorul mamei, care mă liniştea cu mângâierea ei plină de duioşie. Aş dori să se ştie că numai dorina pătimaşă de a-i da satisfacţie mamei a fost primul imbold spre cariera mea ştiinţifică şi numai după aceea mândria mea personală. Fără această năzuinţă şi fără suportul ei moral, poate n-aş fi fost atât de perseverent. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ La şapte ani, la un pas de moarte „Am răcit cumplit şi am fost la un pas de moarte“, povesteşte profesorul care, din cauza unei pneumonii, a fost nevoit să întrerupă şcoala trei luni. Salvarea lui a fost, ca în multe alte dăţi, mama sa, Maria Gheba. Femeia şi-a vândut portul naţional ca să-i cumpere medicamente, să-l ducă la un medic şi să-i ia, pentru a nu ştiu câta oară, o altă tăbliţă. A spart-o şi pe aceasta, dar, până la urmă, câte nu i se iartă unui copil? Întoarcerea sa la şcoală l-a îmbunat pe învăţător, care, văzându-l slab şi pricăjit, a început să-l încurajeze, mai ales că se remarca printre elevii cei mai pricepuţi la calcule. Iar Gheba devenea un elev din ce în ce mai ascultător şi mai harnic: „Grija mamei, cât am fost bolnav, mi-a schimbat parcă firea, odată cu clasa a doua primară. Am început treptat să intru în râdul elevilor sârguincioşi şi să mă apuce pasiunea pentru aritmetică; zi şi noapte rezolvam tot felul de exerciţii şi probleme, chiar de la fraţii mei mai mari. De multe ori, mama mă găsea noaptea târziu, învăţând la lumina de la vatra sobei“. „Dacă învia Hristos şi te găsea dormind?“ Dacă, pentru el, mama era o femeie „vie, bună şi blândă, ca nicio altă fiinţă de pe pământ“, tatăl său fusese un om „violent, egoist şi foarte habotnic“. Gheba povestea că tatăl său avusese ghinionul să cunoască un preot pe care oamenii din sat îl porecliseră „Scai“, pentru că se lega de toată lumea. Popa Scai, profitând de naivitatea şi ignoranţa tatălui său, l-a sfătuit să facă mai multe daruri bisericii, pentru că doar aşa va ajunge în rai. Iar bărbatul a tot dat, până a sărăcit. Toată familia a avut de suferit de pe urma fanatismului religios al tatălui. De pildă, Gheba îşi amintea „tortura“ de la fiecare sărbătoare religioasă, când toţi membri familiei trebuiau să-şi petreacă nopţile în genunchi şi să facă semnul crucii cât mai mare, ca să-i vadă Hristos sau Maica Domnului. „Odată, în ajunul Paştelui, pe când eu mă chinuiam în genunchi, alături de fraţii mei, stând ca nişte popândăi, am adormit, obosit de la muncile grele la care eram supus. Deodată m-am trezit cu un pumn în cap, ca un ciocan, însoţit de glasul disperat al tatii, care-mi spune: «Nenorocitule, dacă învia Hristos şi te găsea dormind, ce făceai, că nu-ţi mai ierta păcatele, şi calea iadului te aştepta?» . Ce fel de păcate ar fi putut Hristos să-mi ierte, n-am priceput, fiindcă aveam doar câţiva anişori şi în plus, eram aşa cum spunea tata că scrie la carte, sărac şi cu trupul, şi cu duhul…“, scria matematicianul despre acele episoade tragicomice de care-şi amintea cu jenă. Profesorul către Gheba: „Câcărează Iordache, ia vino la catedră! „Trebuie însă să mai ai şi un dram de noroc în viaţă şi eu pot spune că l-am avut chiar cu toptanul“ este, paradoxal, mai mult decât un simplu aforism scris de Gheba printre rânduri. În ciuda multor provocări în care viaţa sa a atârnat de un fir de aţă, de când avea câţiva ani şi până la bătrâneţe, Gheba a fost de multe ori prins de câte-o mână salvatoare. Toată copilăria a fugit de unchiul său, de ruşine că fraţii săi mai mari îi spuseseră numai lucruri urâte despre el. Că e prostănac şi aiurit. Însă fratele mamei, Ion Lungu, care era inspector şcolar şi pasionat de matematică va fi tocmai cel care-i va pune în braţe cartea „1001 probleme şi exerciţii de matematică“ şi-l va trimite, mai târziu, să aprofundeze matematica la liceu. „Băiatul ăsta nu trebuie să rămână la vaci“, sfatul unchiului său către mama lui îl umpluse de speranţă, după ce fusese verificat de acesta la tablă, într-o zi de inspecţie. Gata, dintrodată, a uitat şi de joc, de hărţuiala cu câinii, ca şi de alte năzdrăvănii, spre uimirea fraţilor şi vecinilor. Băiatul „aiurit“ avea probleme de rezolvat. Tânărul Grigore Gheba, înainte de a pleca pe front „Pa va ga di che zo ni pa“ Ghinion însă! Părintele apropiat familiei se ţinea scai de mama sa, să-l dea la şcoala de dascăli de biserică, promiţându-i că-l va lua apoi la parohie. N-a avut încotro. Cu traista în spate şi cu un coş de paie în mână, în care avea câteva merinde, două cămăşi petice şi o pălărie prea mare pentru capul lui, a plecat să înveţe solfegiu bisericesc. L-a ştiut pe de rost până la bătrâneţe: „Pa va ga di che zo ni pa, n… să-l ia!“. A doua zi, a fugit înapoi acasă. S-a înfuriat după ce un fost coleg de şcoală primară l-a asigurat că va rămâne „tot un ţărănoi, slugă la popă, care să-i ţină căldăruşa“. Când l-au văzut pitulat prin pădurea de lângă casa lor, fraţii lui l-au luat în tărbacă. Alergau după el cu o coroană de spini, ca să-l premieze pentru onoarea pe care le-a făcut-o, fugind de la şcoală. Mama sa era dezamăgită. Tânărul Gheba se simţea vinovat, dar şi neînţeles. Dacă lui îi plăcea matematica, de ce să ajungă atunci slugă la preot? A urmat admiterea la liceu. Insistenţele unchiului său au înduplecat-o pe mama sa să-l lase la examen, convinsă că o să se facă de râs. A pus pe el câteva ţoale mai arătoase şi, încălţat cu opinci legate cu sfoară, s-a prezentat în faţa directorului Şcolii normale din Râmnicu Sărat, bun prieten de-al unchiului său. „Ce-i cu ăsta? De unde a apărut?, a râs directorul de hainele sale zdrenţuroase. S-a uitat abia după câteva întrebări mai atent la puştiul care ştia toate răspunsurile. Îl simţeam pe directorul Gherda din ce în ce mai apropiat de mine, dapt care a culminat cu o mângâiere după ultimul răspuns bun, care a fost hotărâtor pentru viitorul meu. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ „Puiul ăsta de ţăran va rămâne elevul şcolii“ „Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.» Aveam impresia că visez“, povestea bărbatul care mai spunea că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“. La şcoală, unde a fost primit fără să plătească taxe, s-a împrietenit repede cu cei mai slabi la matematică. El le făcea temele sau le furişa câte-o fiţuică la lucrările de control, iar aceştia, la rândul lor, împărţeau cu el pachetele cu mâncare primite de acasă sau ceva dulce, când ieşeau în oraş. Îi plăcea să petreacă timp în grădina publică, să asculte, în parc, fanfara militară, pentru care avea o mare slăbiciune, sau să se plimbe pe bicicletă, pe care abia o descoperise. „M-am oprit direct în anteriul popii“ Într-o zi, după ce a fugit de la internat ca să închirieze o bicicletă să se plimbe prin oraş, l-a prins directorul adjunct al şcolii, popa Roşescu, profesorul de religie, un „om extrem de sever“. „Popa Roşescu, în carne şi oase! Am făcut ochii cât gogoşile, m-am simţit ud pe dedesubt; am lovit mai întâi o bătrână care venea de la piaţă cu varză şi, parcă, atras de un magnet, m-am oprit direct în anteriul popii, după care, fulgerător, am dispărut după colţ. Am putut doar să văd cum se rostogoleau verzele pe jos“, povesteşte Gheba cu umor. Ce a urmat apoi, a rămas în istoria şcolii. Când a venit ora de religie, toată lumea aştepta să vadă ce va păţi elevul Gheba. S-a pitulat în ultima bancă, chircit ca un ghem, dar în zadar. Profesorul, care-şi rotea ochii prin clasă, ca un vultur după pradă, s-a oprit cu privirea spre el şi, pe un ton autoritar, a strigat: „Ia să vină la mine Câcărează Iordache, acela care se ascunde acolo, în fundul clasei!“. El s-a făcut că nu pricepe, doar nu era nici Câcărează, nici Iordache. Colegii săi se prăpădeau de râs. În atmosfera de râsete cu lacrimi, popa mi-a promis că nu mă va spune directorului, doar să nu mă mai prindă cu două roate în cur, că am încurcat-o rău cu el. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte”.

Sursa

Miniaturi atasate

eu aveam un frison de greata ori de cate ori puneam mana pe culegerea asta...am urat-o din tot sufletul... in ochii profesorilor de mate, nu existai ca elev, daca nu lucrai din gheba (si/sau din gazeta matematica).

in alt articol din presa, aparut zilele trecute, culegerile lui gheba sunt oleaca desfiintate, se spune in articol ca mare lucru nu invatai din ele, doar sa calculezi perfect, iar metoda era tip sovietic...

"Toate generatiile de dupa anii ’50 l-au cunoscut pe Grigore Gheba prin culegerile sale de probleme si exercitii de matematica pentru gimnaziu si probabil ca multi si-l vor aduce aminte toata viata.

Cei care au invatat matematica dupa culegerile lui Gheba isi amintesc cu teroare despre acele momente din cauza nivelului ridicat de dificultate.

"Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi. Altii au in minte doar temele lungi si de satisfactia lor atunci cand reuseau sa le rezolve.

In perioada comunista, culegerile profesorului Gheba era un adevarat fenomen. A publicat peste 30 de manuale cu probleme si exercitii, pe care le avea orice elev.

In 1975, Gheva nu mai poate publica, dupa ce a primit observatii de la Ministerul Educatiei de atunci cu privire la faptul ca ltima sa lucrare „nu contribuia la modernizarea matematicii“. Chiar si asa, manualele lui vor ramane intiparite pentru totdeauna in mintea celor care au invatat matematica lui Gheba.

Desi a crescut cu culegerile lui Gheba, Radu Gologan coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică, critica, spune ca nu a fost niciodata vreun pasionat al problemelor sale. Crede ca Grigore Gheba a contribuit în mare măsură la imaginea pe care matematica o are acum în şcoli, pentru ca nu te invatau nimic altceva decat sa calculezi fara greseala.

„Învăţam, din acele exerciţii, să calculez fără greşeală expresii algebrice. Dar nu îmi dezvoltau nicicum gândirea. Erau nişte exerciţii tip, de sorginte sovietică, multiplicate. Atunci a fost o perioadă în care s-a pus accentul greşit pe problemele calculatorii şi algebra «fără greşeală», care sunt o daună a gândirii“, a explicat Radu Gologan pentru Adevarul.

Grigore Gheba a continuat să-i înveţe pe copii matematica şi după ce a ieşit la pensie, pana la varsta de 90 de ani. El s-a stins din viata in 2004."

sursa, aici : http://www.stirileka...levi_71728.html