sau poate m-am saturat de bine
Suntem o familie recompusa. El are 2 copii din prima casatorie (8 si 7ani) iar impreuna avem unul (2ani). Are garda comuna, baietii lui sunt la noi in fiecare sapt., de joi pana duminica ; jumatate din vacanta de vara si mai toate vacantele. Fosta primeste alocatiile copiilor + o suma fixa pe luna, stabilita la divort. Asigurarile de sanatate si toate cheltuielile de medic, toate extra-urile scolare (sport, excursii, teatru, etc.) le plateste el ; + pt fiecare copil a facut un cont de economii in care pune o suma fixa/luna. Toate cheltuielile de imbracaminte « costisitoare » : incaltaminte, geci de iarna, ghiozdane, sunt suportate de noi.
Suntem casatoriti de 1an si ceva ; am locuit impreuna si inainte de casatorie cca 1an ½.
La casatorie, eu am vrut sa facem un contract, fiecare cu finantele si bunurile lui. El avand casa, eu un apartament. N-a fost de acord, a zis ca asta nu-i casatorie, sa facem comptabilitate intre noi ; in plus, mi-a propus sa refinantam creditul casei avand in vedere ca la mom. respectiv dobanzile erau mici si mai erau lucrari de terminat la casa. OK, am acceptat, am facut un contract in care am pus impreuna bunurile fiecaruia. Caci chiar prin casatorie, in cazul in care lui i se intampla ceva, eu nu beneficiam de nimic (doar puteam sta in casa) ; in caz de vanzare, totul se impartea intre copii. Si recunosc ca n-am vrut sa platesc pt ceva care nu-mi apartine. Cu contractul actual, in caz de ceva, totul se imparte la 4, copiii si eu. El castiga mai bine ca mine, insa nu diferenta f mare.
Psihologic nu reusesc sa ma conving sa avem un cont comun. Apartamentul e inchiriat si deci se plateste singur, imi raman doar asigurarile si darile la stat, el plateste rata la casa + utilitatile si asigurarile ; eu fac cumparaturile, platesc cresa fetitei, platesc persoana care se ocupa de ea, ii platesc asigurarea de sanatate, platesc activitatile extra comune, vreo iesire mai speciala. Face si el cumparaturi insa din ce in ce mai rar.
Dilema mea si racaielile din ultima vreme : ma oftica *ca pt fetita nu plateste nimic, ca si cum ar fi « obligatia » mea. Mi se pare ca face diferente intre copii, in sensul ca, *considera ca cei mari sunt defavorizati si oropsiti avand in vedere ca mama lor nu prea se ocupa de ei, nu face nimic cu ei, nu o deranjeaza ca au ghiozdanele rupte, spre exemplu. Nu sunt de acord cu modul lui de educatie, permitem orice ca nu cumva sa intristam baietii ca si asa au suferit o trauma. (ei au divortat cand baietii aveau 3 si respectiv 2ani) ;
Insista sa mai avem un copil impreuna, pe motiv ca intotdeauna si-a dorit 4, insa bag mana in foc ca vrea un al 2lea, ca sa nu simta/zica cei mari ca cea mica e favorizata, ca ea are atentia lui 100% pt cateva zile/sapt (bag mana in foc pt ca a spus-o el deja). Cu baietii ma inteleg bine, mai ales cu cel mare ; cel mic e mai dificil : bataus, rautacios, totul i se cuvine. Si intre baieti, gasesc ca face diferente ; cel mare e imediat pedepsit, pus la punct, pt cel mic totul e pt data viitoare (care nu mai vine niciodata)
Si aici ma intreb : oare cat trebuie sa ma implic eu in educatia baietilor ? le cumpar de imbracat, de incaltat, merg la meciurile de fotbal aproape in fiecare weekend, gatesc ce le place, merg cu ei la diverse (bicicleta, iesit in padure, activitati cu scoala – tata’su fiind mai obosit din fire iar eu nesuportand sa zac pe canapea la TV). Recunosc ca sunt trista cand vad ca cel mic nu stie sa zica un multumesc, sau poate sunt eu complicata facand « comparatie » cu cel mare. Copiii intre ei se inteleg de minune, se adora. El e un tata implicat, asta am apreciat prima data la el.
Simt ca ma indepartez de el, ne ciondanim des, din nimicuri uneori insa ne ciondanim ; nu-mi vorbeste urat (nu i-am permis de la inceput) dar nu-mi place ; stabilim una, si face alta (spre exemplu, cel mic se bate la scoala, si am hotarat ca nu merge la fotbal daca are scris vreo plangere de la invatatoare in jurnalul de clasa ; are plangeri, insa tata’su il duce la fotbal. Inutil sa spun ca cel mic continua, invatatoarea se plange din ce in ce mai mult ca e nerespectos, bataus, deranjeaza clasa, … si nimic la noi ; sotul meu a hotarat ca e invatatoarea stricta si are ceva cu baiatul.
Am vorbit si raz-vorbit (caci nici cu mine nu e prea dragalas cel mic, cand tata’su nu e acasa) si nimic. Stiu ca e un copil, am incercat sa vorbim si tot nu reusim sa o scoatem la capat.
Sotul e mai tot timpul obosit, numai pt ce ii convine gaseste energie (iesire cu prietenii – rar e drept, repriza a 3a la bar in fiecare sambata dupa fotbalul baietilor, sex). Avem pe cineva la curatenie 1x/sapt dar ordine si de mancare trebuie facut tot timpul ; si pica in general pe mine caci el e ostenit si-l dor toate cele; e adevarat ca nu e complicat la mancare insa as prefera sa puna/stranga masa spontan avand in vedere ac eu am gatit.
Am devenit nervoasa, nu-mi mai gasesc rabdarea, tip la fii’mea, nu mai am chef sa fac nimic pt noi si pt casa. Nu vreau recunostita, dar mi-as dori apreciere. Nu mai am chef sa organizez nimic cu baietii, nu mai vreau sa muncesc « pt ei ». Imi vine sa plec, mi-e ciuda pe el, insa e un tata minunat si implicat si nici ca sot nu e chiar rau.
Undeva gresesc, nu-mi gasesc linistea. Nu-mi place cum am devenit, fac eforturi sa relativizez. Incerc sa vorbim, dar dupa scurta vreme, ajungem tot de unde am plecat. Nu stiu ce sfat sa va cer, as vrea sa stiu cum se vede de dinafara ; am scris mult si poate fara sens si detalii inutile si nu reusesc sa ating esentialul cred.