Incep prin a ma referi la o intrebare cu talc ce circula in mediul virtual zilele astea: daca banii nu ar conta, te-ai mai trezi dimineata sa mergi la serviciu? Eu, da. Mi-as face profesia si in conditiile utopice in care banii ar fi irelevanti. Pentru ca imi place, pentru ca imi da sens, pentru ca simt ca acolo contez si ca fac o (cat de mica) schimbare.
Insa subiectul este despre stresuri si frustrari, si voi vorbi despre ele, cu disclaimerul pe care tocmai l-am enuntat mai sus.
Ordinea nu este importanta, insa acestea ar fi frustrarile si nemultumirile pe care profesia de dascal mi le aduce la pachet, cu perioade mai mult sau mai putin intense:
Dezechilibrul intre partea didactica si cea de cercetare. Predau in invatamantul superior, a carui finantare este dur conditionata de rezultatele cercetarii. In consecinta, am de cele mai multe ori senzatia ca predatul efectiv este printre ultimele activitati care prezinta importanta si apreciere din partea institutiilor competente din invatamant. Mult mai important este sa-ti realizezi si depasesti norma de cercetare, sa publici articole de specialitate si carti pe banda rulanta, sa iasa la numar, sa dea bine, sa ai activitati intense de cercetare. Nimic, nici un feedback despre metodele de predare, despre continuturile materiei, despre actualitatea lor.
Senzatia umilitoare ca esti bagat in aceeasi oala cu toti politicienii ultimilor ani care si-au scris doctorate stralucite, dar copiate, in timp ce cariera lor politica se ridica cu viteza rachetei. Si ca tu esti "fraierul" care a lucrat ani in sir la un doctorat pentru care nici macar nu mai primesti sporul aferent la salariu, ca a venit criza. "Fraierul" a carui promovare este amanata cu anii, pentru ca iti risipesti energia si timpul in activitati aducatoare de bani in plus si astfel nu ai timp sa te concentrezi pe indeplinirea standardelor. "Fraierul" care se incapataneaza sa publice carti scrise de el, si nu comandate pe bani multi in ritm de una pe luna.
Saracia din invatamant, strangerea continua a curelei pana la ultima gaura, pontarea la suma minima permisa de lege, cresterea normelor de predare la maximum. Orele efectuate si neplatite. Hartiile, miile de hartii, dosarele de hartii pentru orice.
Nevoia de a completa salariul primit, pentru a-ti permite un standard normal sau decent. Risipa de energie intre doua-trei locuri de munca. Faptul ca-mi vad, de multe ori, copilul, doar seara. Paradoxul de a-i lasa pe altii ca mine sa il invete, in locul meu. Frustrarea maxima ca, dupa ce am rabdare si intelegere pentru toti studentii mei, mi se termina resursele cand ajung seara, acasa, la copilul meu.
De multe ori, blazarea din ochii tinerilor, Indiferenta, nepasarea. As prefera oricand sa-i vad galagiosi, dificili, impertinenti. As vrea sa-i vad protestand cand ceva nu li se pare in regula, i-as vrea implicati, prezenti, activi. Orice, dar nu muta acceptare a tot ce li se intampla, lipsa de reactie, de interes. Cand ma izbesc insa de zidul pe care uneori il ridica (zid la a carui constructie noi, toti, am contribuit) ma simt neputincioasa si inutila.
Scaderea nivelului de cunostinte ale tinerilor. Nu e un fenomen nou, il vedem de ani de zile, ne-am obisnuit cu asta. Dar e trist si alarmant sa vezi cate lacune au copiii care termina liceul, in pofida inaspririi conditiilor de promovare a bacalaureatului. Nu ma refer aici numai la cunostinte de specialitate, desi si la acelea. Si, la fel, nu ma refer la toti tinerii, ci la o medie a lor.Tot mai multi au probleme foarte mari in a comunica, in a transmite mesaje, in a convinge. Cei mai multi dintre ei sunt timorati la ideea de a-si sustine o opinie in public. Si tot cei mai multi dintre ei nu au experienta dezbaterilor, a prezentarilor, a argumentarilor.
Oboseala. Senzatia ca, odata cu inceperea semestrului, imi umplu plamanii cu oxigen pana la refuz si imi var capul intr-o apa tulbure si agitata din care nu mai pot iesi cateva luni, pana la prima vacanta, cand petrec cateva zile intregi intr-o stare de ameteala. In acele prime zile de vacanta, imi revin in cap obsesiv bucati de curs predate, solutii ale exercitiilor, nume de studenti, situatii neincheiate. Treptat, lucrurile se aseaza si pot sa reincep sa respir normal. Si sa-mi continui activitatea pe care, in timpul perioadelor de curs, n-am nicio sansa sa o duc la indeplinire: sa termin de scris o lucrare, sa-mi completez suportul de curs. Stiti care e cea mai buna gluma despre profesori pe care am auzit-o vreodata? "Ce noroc pe voi ca aveti atata vacanta..."
Daca iesit o relatare deprimanta si care lasa de inteles ca-mi plang de mila, regret, nu am dorit asta. In ciuda tuturor celor de mai sus, ma simt privilegiata ca pot sa fiu profesor. Iar avantajele de a avea aceasta profesie depasesc in importanta toate aceste frustrari. Sigur, in conditii normale, de care noi suntem in prezent foarte departe, toate aceste dezavantaje ar fi inexistente. Pana atunci insa, pana intr-un viitor mai bun in care cred cu incapatanare (pentru ca altfel n-as mai iesi la suprafata apei) aleg sa accept toate neajunsurile de mai sus, sa ma lupt cu ele atunci cand pot si sa ma concentrez pe partile bune.
"Ce, s-a terminat deja ora?" - reactiile acestea sincere, spontane, dezinteresate sunt acele masti de oxigen de care am nevoie cand mi se termina rezervele.