Se prea poate ca acei elevi care-l apără pe profesor să o facă pentru că nu îi cunosc, sau îi ignoră sau îi aprobă atitudinile negative. Explicaţii sunt multiple. Nu am investigat cazul, dar sunt şi destule voci din interior, foste sau actuale, care îl critică. Şi în cazul criticilor pot fi mai multe voci, invidioase, sau interesate, sau, în fine, chiar îndreptăţite.
Cert este că am cunoscut, şi nu unul sau doi, profesori care deşi aveau reputaţia de a fi mari performeri, cu rezultate lăudate şi cu o mulţime de adulatori, bine văzuţi de o anumită parte a elevilor, căutaţi cu disperare de (anumiţi) părinţi şi ţinuţi în puf de (unii) inspectori, cărora le-am cunoscut şi faţa cealaltă, nevăzută. Şi care nu e deloc de apreciat. În lumina unei analize reci şi obiective, ei nu sunt pedagogi, iar într-un sistem de învăţământ sănătos nu ar fi la catedră. Poate cel mult într-un centru de excelenţă, dar şi acela mai degrabă privat. Că latura negativă implică la unii dintre cei cunoscuţi şi aspecte la limita regulamentului sau a legii şi chiar dincolo de ele, nu face decât să-mi întărească convingerea că societatea nu are cum să nu-şi pună puternic amprenta şi în domeniul acesta al învăţământului.
Am motivele mele bine întemeiate care mă fac să le dau dreptate criticilor, mai cu seamă că reacţiile celor ce au sărit în apărare sunt fie bâlbâite, fie inexistente, fie vehemente, fie ridicole, fie tipic dâmboviţene, în niciun caz normale.
Am mai văzut asemenea cazuri, de fiecare dată însă înăbuşite în corul zgomotos al apărătorilor. Sistemul e foarte puternic, se autoîntreţine şi se apără cu îndârjire.
Dacă ne aducem aminte, în cazurile anterioare care au ajuns în presă denunţătorii au fost mai întâi puşi la zid de ceilalţi părinţi, profesori şi chiar elevi. Abia când au apărut înregistrările video sau audio, balanţa s-a mai echilibrat, dar tot nu a dus la un cutremur, acela mult aşteptat, în învăţământ, care să scuture binişor valorile şi mai ales posturile.