https://wordpress.co...st/98079371/87/
De sute de ani s-au scris mii de randuri despre iubire. De sute de ani s-au trait milioane de clipe de iubire. Unele intense, altele tacute. Unele destainuite, altele adanc ingropate. Iubirea, ca si fericirea, a fost si a ramas una din tainele cele mai disputate de romancieri, de poeti sau filosofi. Si cu toate miile de randuri scrise si citite chiar si acum ramane unica. Este proprietatea celui care o simte si o traieste. Am stat si m-am gandit nu o singura data la acest cuvant. Si de fiecare data cand am dorit sa spun si eu o definitie a iubirii m-am blocat. Nu pentru ca nu as putea scrie o definitie, ci pentru ca orice as scrie este putin. Infernal de putin fata de ce este iubirea. Pentru ca ma uit la mama ce-si priveste copilul Acea imagine profunda in care iubirea lor este atat de tainica, de unica si de trainica, incat ma cuprind fiorii. In acea clipa imi dau seama probabil intr-o masura mult prea mica de imensitatea cuvintelor spuse de o femeie:
“Din acea clipa mi-am dat seama cum este sa fiu mama!”
Iubirea doare? Da, iubirea doare. Cei care iubesc stiu fara sa le explice nimeni ca iubirea poate sa doara uneori atat de mult incat sa declanseze izvoare de lacrimi. E drept ca nimeni nu-si doreste asta, insa cine ar putea nega vreodata ca nu a suferit din iubire? Ba ma mult, iubirea a dus la drame, la razboaie. Iubirea a fost si tragica. Ce complexa este totusi iubirea.
Dar ce este totusi iubirea? De unde vine? Unde pleaca? Pleaca vreodata? Daca pleaca, atunci a fost iubire? Se naste? Creste? Moare? Orice as spune este perfect adevarat, cum poate fi perfect fals. Iubirea este ceva imaterial. Asta este totusi o certitudine. Nu poti lua si nu poti da iubire.
Poti insa darui.
Pentru ca e o mare diferenta intre a darui si a da. Este interesant cum a darui iubire este ceva natural. Vine de la sine. Nimeni nu si-a propus sa daruiasca iubirea. O face instinctual mai degraba. Si daca ar vrea sa nu mai daruiasca, ar realiza ca defapt se minte singura. Ca nu poate sa nu o faca. De aici si tragismul iubirii neimpartasite. Alte mii de randuri. Dar la fel de bine pot sa spun de miracolul iubirii impartasite, nu? Pentru ca nu o singura data, am vazut un el si o ea la o varsta inaintata, tinandu-se de maini, in timp ce mergeau pe strada. Si in acea clipa m-a cuprins o duiosie imensa. Iar Universul iubirii lor impartasite desi atunci parea se se imparta doar la cifra 2, in realitate era asemeni unui asteroid imens ce se vede de la mii de ani lumina.
Dar de ce am avut senzatia ca m-as putea opri aici? Asa speram sa fie un drum scurt. Ce eroare! Pentru ca exact acum 2 minute fiica-mea si-a trecut mana peste frunzele unei flori din ghiveci ce-si lasa prada ochilor frumusetea juvenila a unor flori rozalii.
“Tati, uite ce frumoasa floare!”.
Si chiar daca parea sa nu se vada nimic, in realitate intre palmele ei frumoase de domnisoara si verdele crud al frunzelor s-a stabilit o conexiune unica. Acolo exista iubire. Nu ai cum sa nu o recunosti.
Si eu care credeam ca ajung la un final sau macar la o concluzie. Televizorul merge in surdina. O mama si-a pierdut fiul in evenimentele tragice din Bucuresti. O aud cu spune:
“Aseapta-ma mama ca vin si eu!”
Mi se strange carnea pe mine de durere. Imi intorc capul spre geam si afara pare sa ploua. Nu! Ma insel! Ochii mei s-au umezit. Inghit cu greu, in sec si nu raspund unei intrebari dandu-mi timp sa respir. Sa respir… sa respir…
Si stand asa cu gandul dus in eternite imi vine o noua intrebare:
Ce gust are iubirea?
Probabil voi adormi gandindu-ma la raspunsul cel mai potrivit. Si daca il voi gasi, promit sa-l impartasesc si altora.
Si totusi, ce gust are iubirea?
