65 raspunsuri la acest subiect

[Jullia]

Anda, uita-te la documentarul ala, sa-ti faci o idee. Poate prin prisma a ceea ce s-a discutat aici, nu ti se va face greata. Eu am supravietuit vizionarii :). 

 

Ioana a spus ca femeile acelea se joaca de-a mama, cu papusile. Si chiar de-ar fi asa, cat de condamnabil e? Mai de aratat cu degetul decat inspre fermierii feisbucisti?...

[andacos]

Ioana a spus ca femeile acelea se joaca de-a mama, cu papusile. Si chiar de-ar fi asa, cat de condamnabil e? Mai de aratat cu degetul decat inspre fermierii feisbucisti?...

Pai Jullia,nu ma intelege gresit(ca inteleg ce vrei s aspui cu fermierii virtuali)...insa gradinaritul virtual nu face rau nimanui si nici macar tie insasi!

 

Insa sa folosesti o papusa pe post de terapie(am intrebat si cit timp e folosita terapia asta),sa-ti transmiti sentimentele,trairile asupra unuei papusi...cit de sanatos poate fi?

 

Eu incerc s ainteleg care ar putea fi partea buna a acestei terapii.A nu accepta mersul vietii...nu stiu cit de sanatos este.Ca e greu de acceptat,da...insa acceptarea face parte din vindecare.

[Jullia]

    Ai gradina pe facebook?...

[andacos]

    Ai gradina pe facebook?...

Nu ,nu am!

 

Insa n-am vazut pe nimeni cu vreo gaina virtuala prin tirg,de-ntelegi ce vreau sa spun!

[Letitia1]

Nu e vorba de terapie prescrisa de medic. Acele femei (cele mai multe trecute de 50de ani) au gasit consolare in acele papusi asa cum alte femei gasesc consolare in animale de casa pe care le imbraca, au ditamai garderoba, le duc la coafor, le alinta ca pe proprii bebelusi. Pare ciudat, dar daca lor le face bine, cine sint eu sa mi se faca greata si sa le judec? 

[Jullia]

Hai ca incet ma transform in purtatorul de cuvant al doamnelor cu reborn in brate, desi nu vreau,nu ma regasesc in pozitia asta de defender, dar  macar discutam...

 

Uite, in ultimii ani se tot vorbeste de faptul ca ceea ce suntem astazi este rodul a ce am experimentat pana acum, in copilarie, familie etc. Tot ce ni se intampla ne marcheaza, intr-un fel sau altul. Daca ajungi si dai cu capul rau de tot la un moment dat si ajungi pe canapeaua unui pshiholog sau psihiatru, este foarte posibil sa te ia cu firul vietii, de la inceputuri, sa ii povestesti si sa vorbesti, sa retraiesti prin cuvinte unele amintiri care se pot dovedi 'cheie' pentru datul asta cu capul din prezent. Esti pus sa te confrunti, sa infrunti crize nerezolvate, traume pe care timpul doar le-a astupat, cicatrizat, dar dedesubt e inca buboi...

 

Si, ca sa dau un exemplu personal, nu am ajuns la psi-, dar m-au ajutat unele discutii chiar aici, pe forum, sa retraiesc niste chestii din copilarie si sa le dau alta insemnatate, alt curs, si chiar sa ma vindec. E vorba de topicul la care s-a vorbit despre copilarii cu abuzuri, parinti violenti, betivi si fetele de acolo au fost magnifice, dureros de sincere, am plans de multe ori citind si recitind unele mesaje de-ale lor, pentru ca reinviau momente asemanatoare pe care eu le-am trait in copilarie si adolescenta, despre care credeam ca le-am depasit, dar erau doar uitate, mai mult pentru ca mi-am impus sa merg mai departe, nu pentru ca le-am rezolvat! Ani de zile am purtat dupa mine rusinea faptului ca tatal meu a fost un betiv cronic, ca uneori venea acasa cu pantalonii uzi, ca nimerea usile vecinilor, nu pe a noastra... Am crescut in umbra rusinii asteia, ma simteam vinovata ca se intampla asa, purtam eu povara pe care nu mi-a pus-o nimeni pe umeri, decat viata insasi. Uram, nu suportam bautura de nici un fel, candva imediat dupa ce ne-am casatorit , eram in oras sotul meu a vrut sa ia o bere fara alcool, am facut o criza de furie in magazin, doar amintindu-mi cat rau a facut bautura in familia parintilor mei!  Tatal meu a murit acum 7 ani si mai bine, insa eu doar ulterior, aici, pe forum, am invatat sa spun ca nu mi-e rusine cu mine insami si ca tatal meu a fost un betiv. Nu a fost povara mea, nu trebuia sa ma simt stigmatizata, dar nimeni nu m-a invatat atunci, demult, sa ridic fruntea sus, pentru ceea ce sunt eu, si nu sa ma ascund, pentru ce e tatal meu.

 Si nu a fost usor, desi nu-s chiar mama prostilor, dar uite ca timp de 30 si ceva de ani am crezut asa, pentru ca emotionalul si psihicul nu respecta si nu urmeaza caile logicului. Dupa ce s-a facu declicul si m-am simtit eliberata de greutatea asta, m-am mirat de multe ori cum de nu am gasit raspunsul si singura, cand era atat de evident, atat de la indemana... Dar parca fusesem legata la ochi, captiva unei stigmatizari pe care am acceptat-o tacit, si doar cand a aparut aici topicul respectiv si au tot curs discutiile, am si intervenit de cateva ori, m-am framantat multe zile pe tema asta, pana am depasit traumele acelea vechi... Si stii ce sentiment am avut atunci?? Mi-a fost mila de mine, copilul care am fost in trecut, mi-am plans de mila, m-am mangaiat si incurajat, uitandu-ma in jur si vazandu-ma inconjurata de copiii mei, pe care ii vreau liberi de asemenea trairi...

 

Nu stiu ce sa spun de femeile astea cu reborn, nu cred ca doar se prostesc, au cu siguranta motivele lor sa indure ridicolul pe care vad ca il percep, din ceea ce povesteste doamna asta. Am mai scris o data, ranile sufletesti nu sunt usor de dibuit si nici de vindecat, pentru ca nu se vad, prin urmare de cele mai multe ori mizam pe timp, sa treaca si sa acopere, sperand ca uitam trecutul care ne-a cauzat suferinta.

[Oana_B]

Da, si eu stiam de ceva timp de aceste papusi. Documentarul mi s-a parut chiar interesant.

Nu putem stabili noi care este "normalul" fiecaruia.

Atata timp cat aceste papusi ii ajuta si atata timp cat prin comportamentul lor nu fac rau nimanui, de ce nu?

 

Eu sunt de acord cu acest mesaj.

Ca o persoana care am trecut prin infertilitate si n-am reusit nimic, o inteleg pe femeia din video. Mie nu mi s-ar potrivi asa ceva dar ei i se potriveste.

La inceput am crezut ca e pierduta de tot in lumea ei, dar din explicatiile ei am inteles ca stie ca acelea sunt papusi, este doar modul ei a "cope" (ce cuvant exista in romaneste pentru asta) cu traumele provocate de infertilitate.

Cred ca are si alte traume in trecut, in copilarie; mi s-a parut interesant cum interpreta mimica papusilor si explica anumite trairi ale ei din trecut.

Cred ca acum este foarte in sync cu ceea ce simte. Este ceea ce i se potriveste ei pentru a fi fericita si a-si vindeca sufletul. Poate mai bine decat ar fi reusit cu un terapeut.

Parerea mea e ca este temporar, as fi curioasa in cativa ani daca tot la stadiul asta este. Atunci mi s-ar parea unhealthy, pentru ca este nenatural ca lucrurile sa stagneze in viata, ce simtim se schimba in noi, ne schimba, evoluam, copiii cresc etc.

[Pepco]

Jullia, nici eu nu inteleg paralela pe care ai facut-o.

 

Insa mi se pare legitima intrebarea lui andacos: cat timp dureaza papuseala si care este finalitatea ei?

 

Pentru ca si excesul de jocuri on-line poate fi daunator, you know.

 

http://www.aol.com/a...aight/21231305/

 

http://www.mirror.co...-online-4996564

 

http://www.dailymail...ght-eating.html

 

http://edition.cnn.c...an-gamer-death/

[szivarvany]

Cand pierzi un copil, nu cred ca mai esti normal ever after.

Asa ca nu cred ca normalitatea in acest caz trebuie sa o defineasca cei care nu au trecut pe acolo.

[Ioana_Pos]

Jullia, adultii au voie sa se joace asa cum vor ei. Doamna aia DUPA ce isi depasea trauma (subliniez DUPA ca vad ca nu l-ai bagat de seama in postarea mea anterioara) putea sa adopte 1-4 copiii pentru care sa fie mama si sa se joace cu ei/ pe langa ei de-a e vrea ea.

 

Mie blocajul in situatia aia mi se pare periculos pentru ca in loc sa o vindece, o face sa stagneze. Ca sa folosesc exemplul tau, tu ai realizat niste traume si ai inteles ce erai tu, care a fost situatia cu tatal tau etc citind pe forum si le-ai inchis sau incerci sa le inchiZi ca sa treci mai departe. Tanti la momentul asta este inca fixata in trauma si cu cat isi amplifica iluzia (inca o papusa, alte hainute, jucarii noi) cu atat va inchide mai greu- dar repet, asta e parerea mea de ne-psiholog.