Dedicatie parintilor mei, fostilor mei profesori si fostilor mei elevi
Motto:
…pasii mei vor lasa urme pentru pasii tai, visele mele vor lasa lumina pentru visele tale!
…paseste si viseaza!
Vreau sa fiu mare! De cate ori fiecare dintre noi copii fiind ne-am dorit sa devenim peste noapte mari? De cate ori nu am auzit: am 4 ani si 6 luni, ceea ce era foarte important. 6 luni vedeti voi e mult adica aproape 5 ani, deci sunt mare? Cati dintre noi nu am asteptat cu nerabdare sa avem buletin de identitate si majoritatea am trait cu atata emotie pragul implinirii varstei de 18 ani, cifra magica de care o data trecuti ne-a conferit acel ceva extrem de important. Am devenit majori.
Mai apoi fiecare dintre noi s-a asezat pe un drum, fiecare cu urcusurile si coborasurile inerente, fiecare cu iluziile si uneori deziluziile ce au dus fie la hohote de ras, fie de ce sa nu o recunoastem la hohote de plans, chiar daca uneori aceste hohote au fost inghitite de taisul tacut al unor lacrimi?
Fiecare dintre noi am avut si avem vise. Fiecare dintre noi am facut si facem pasi. Si fiecare dintre noi ne dorim sa lasam in urma noastra un semn, o lumina, un ceva acolo care sa marcheze existenta noastra atat de efemera totusi. Ceva–ul acela care sa ne aduca linistea interioara, ceva-ul acela care sa ne domoleasca setea de a nu fi devenit anosti, de a nu fi trecut fara un sens printr-o lume atat de imensa.
Se poate intampla ca uneori sa nu ne dam seama prea bine despre ce am fost sau ce am insemnat noi pentru altii. Poate, desi cautand aceste sensuri personale, sa reusim sa le vedem sau poate sa nu resusim sa le pricepem, si sa devenim victime acelui: “era atat de aproape de mine incat nici nu l-am vazut”.
Oricum ar fi, eu am avut sansa sa ma regasesc prin altii, asa cum am avut sansa sa-i regasesc pe altii prin mine. Poate au fost momente ce mi-au fost destinate sa mi se intample asa cum au venit, poate au fost momente care mi s-au dezvaluit doar in clipa in care aveam capacitatea si maturitatea de a le intelege. Nu stiu. Sunt doar presupuneri, doar incercari personale de a mi le explica uneori nici nu stiu de ce, dar care nu le-am putut ignora pentru ca m-au tras si ma trag de maneca spunandu-mi: “hei, suntem aici!”
Sau poate fac parte din destinul meu. Sau poate sunt pur si simplu un testament si o mostenire lasata genetic de parintii mei. Unii biologici, altii spirituali. Momente in care …pasii mei vor lasa urme pentru pasii tai, visele mele vor lasa lumina pentru visele tale! Asa incat spun si eu mai departe:
…paseste si viseaza!
